Netul românesc, la 18 ani: Cum ne-am înfrăţit cu americanii după ce le şterpelisem puntea

Prima conexiune românească la internet datează din 1992,

an în care statele dezvoltate făceau deja pasul decisiv spre navigarea modernă,

prin lansarea primei pagini World Wide Web (www).

Era vara lui 1992 când inginerul Eugeniu Stăicuţ, de la Institutul de Cercetare în Informatică, trimitea un e-mail unui profesor austriac. Este probabil primul email trimis vreodată din România în străinătate, de la o adresă construită special de austrieci, pe un domeni .at.

Cu un an înainte, trei instituţii (Academia Română, Ministerul Învăţământului şi Comisia Naţională de Informatică) ceruseră Guvernului României să aprobe conectarea României la „reţeaua academică şi de cercetare internaţională de calculatoare”, BITNET.

„Acesta e practic actul de naştere a internetului românesc”, spune acum Stăicuţ, fluturând în mână un document cu un antet puţin neclar, dar care lasă să se vadă luna şi anul petiţiei către Guvern: „06.91” (iunie 1991). La acea dată, 90 de ţări aveau deja conexiune la reţelele Bitnet şi/sau Internet.

Război la sârbi, ne-am „legat” la Viena

În 1992, Guvernul se învoise să plătească o sumă de vreo 100.000 de dolari pe an, pentru ca netul să „vină” în România. Iniţial, trebuia să ne conectăm de la vecinii sârbi, din Belgrad. „Dar izbucnise războiul şi varianta asta a căzut”, îşi aminteşte Stăicuţ. Aşa că ne-am conectat la austrieci, la Viena.

Trecuse jumătate de an de la e-mailul lui Stăicuţ către profesorul austriac când Institutul de Cercetare în Informatică se racorda la EARN (European Academic and Research Network), subreţeaua europeană a BITNET. Era iarna lui 1992 când România exista oficial pe net. Ca orice eveniment istoric, era rezultatul mai multor factori.

ici.ro - primul site românesc

Primul, poate cel mai important, a fost când România a primit dreptul să aibă domeniu .ro. Pe timpul lui Ceauşescu şi chiar în cei doi ani care au urmat Revoluţiei, României îi era interzis să aibă propriul său domeniu de internet. A fost însă de ajuns intervenţia unui american, dr. Steven Goldstein, pentru ca ţara noastră să primească acest drept. Şi aşa a luat naştere primul site: ici.ro.

Al doilea factor este cel tehnologic. Pe scurt, nu aveam calculatoare şi programe potrivite pentru a sta la capătul firului care venea de la Viena. Aşa că, le-am primit, ca donaţie, din Franţa şi Statele Unite.

Primul e-mail cu.ro în coadă

„Îmi amintesc camera aia. Seara, când se întuneca, vedeam prin geam cum pâlpâiau luminile calculatoarelor. Pe vremea aia, era ceva cu totul deosebit”, rememorează Stăicuţ momentul conectării, cu un zâmbet larg pe buze. În sala de frumoasă amintire sunt acum câteva servere moderne, dar un detaliu încă mai aduce aminte de acele vremuri. Este un panou dezafectat, din care intrau şi ieşeau firele de telefonie, care duceau internetul de la Institut spre alte puncte din Bucureşti şi din ţară.

Panoul acesta prăfuit şi uşile metalice vechi de când clădirea stârnesc amintiri. Se lucra la 21 de computere, angajaţii de aici erau călare pe ele mai tot timpul. Eugenie Stăicuţ avea primea adresă de mail cu .ro în coadă. Acum nu o mai foloseşte, dar apare prin documentele din acele vremuri: estaicut@roearn.ici.ac.ro. Acel “ac” venea de la academic. “La început ne gândisem să făcem ac.ro pentru domeniul academic, com.ro pentru agenţii comerciali şi aşa mai departe, dar până la urmă am renunţat şi am păstrat doar .ro”, explică Stăicuţ. Aşa că, după câteva săptămâni, adresa sa devenea estaicut[at]roearn.ici.ro. Acum, nu o mai foloseşte.

PRE-WWW. Dădeai e-mail pentru orice informaţie

„Interesul românilor – explică inginerul cu entuziasm – a fost unul enorm. Lumea de aici nu cunoscuse un astfel de nivel de contacte cu Vestul”. Emoţia descoperirii unei lumi care iese dintr-o cutie suplinea lipsa vitezei. Care viteză era de 9.600 de biţi de secundă. Un internaut de astăzi navighează cu o viteză de acces de cel puţin o mie de ori mai mare. Spre exemplu, era nevoie de câteva minute bune pentru a descărca un banal document, în timp ce astăzi acceaşi operaţiune durează câteva secunde.

Mai mult, nu existau linkuri sau multimedia. Specialiştii de la ici.ro nu lucrau în comodul www pe care îl folosim astăzi, ci în programe ca Trickle sau Gopher, pentru a aminti două dintre cele mai folosite. În Trickle, utilizatorul trebuia să facă o comandă pe email pentru orice dorea să acceseze. „Era un limbaj. Totul era logic, dar pentru a primi o informaţie, trebuia să o ceri prin email. Şi primeai un email cu acea informaţie. Apoi iar trimiteai, iar primeai. Trebuia să ştii destul de precis ceea ce cauţi”, îşi aminteşte Stăicuţ. În Gopher, era altfel, însă nu mai facil. Acolo era o structură arborescentă. Spre exemplu, dacă pe utilizator îl interesa cercetarea profesorului X de la Politehnica Bucureşti, trebuia să acceseze mai întâi Politehnica, apoi catedra, apoi profesorul.

Astronomii şi bibliotecarii, pe net

La scurt timp după ici.ro, s-au înfiinţat alte siteuri româneşti. La începutul lui 1993, se conectau la reţea Institutul de Fizică Atomică (ifa.ro), Institutul Politehnic din Bucureşti (ipb.ro), Universitatea Tehnică din Timişoara (utt.ro) şi Institutul de Matematică al Academiei Române (imar.ro).

Interesul uriaş a provocat următorul mare pas: conexiunile prin dial-up (conectare simplă, prin modem şi linie telefonică). Astfel, s-au conectat alte instituţii, cele mai multe universităţi din Bucureşti şi provincie, dar şi Biblioteca Centrală Universitare sau Institutul Astronomic.

Dial-up, un pas imens

„Dacă exista această conexiune prin dial-up, profesorii din universităţi intrau pe internet şi de acasă. Mulţi s-au conectat şi pentru a comunica mai uşor cu rudele din străinătate”, îşi aminteşte Stăicuţ. Pentru a deprinde mai uşor tainele lumii care se deschidea, legăturile cu străinătatea erau esenţiale. Eugenie Stăicuţ comunica prin mesaje instant cu colegi din Austria, Statele Unite şi nu numai.

Dar şi cu un fost coleg de la Facultatea de Electronică, stabilit în Canada, unde reuşise să fugă înainte de ’89. Marius Hâncu era foarte activ pe lista de români conectaţi la internet, care discutau pe un soi de forum primitiv. „După ce a aflam că ne-am conectat, Marius ne-a trimis foarte multe informaţii despre ce putem găsi pe internet. Apoi, foarte important, detalii despre sistemul de operare LINUX”, spune Stăicuţ.

Anii heirupului şi primii sclavi ai computerului

Au fost anii hei-rupului pentru dezvoltarea internetului românesc. Lumea realiza că poate comunica până în îndepărtata America mult mai ieftin decât printr-o convorbire telefonică. Oamenii de ştiinţă realizau că pot lua contact facil cu realizările din străinătate şi le pot anunţa la fel de uşor pe ale lor. Inginerul îşi aminteşte: “Erau oameni care nu lucraseră în viaţa lor cu computerul şi acum se conectau, învăţau totul de la zero”. Însă tot el spune că, încă de atunci, “unii au devenit sclavii calculatorului”.

La început, 400 de e-mailuri pe zi

Un raport privind activitatea nodului EARN din România arată că, în luna februarie 1993, s-au trimis, în medie, 400 de email-uri şi 100 de mesaje interactive pe zi. Într-o săptămână, erau descărcate circa 500 de fişiere din arhivele de programe Bitnet şi Internet. Era vremea când calculatoare devenite deja istorie, de genul IBM-PC 386, erau “ultimul răcnet” de pe piaţa de profil.

S-au schimbat calculatoare, modem-urile au devenit din ce în ce mai eficiente, serverele – mai performante. Iar numărul de utilizatori s-a mărit. Dacă la începutul lui 1993 doar cinci instituţii erau conectate, în octombrie 1995 numărul crescuse la aproape 180. Fiecare instituţie avea sute sau mii de angajaţi, astfel încât internetul ajunsese deja o modă.

Revoluţia www, la noi: “A prins rapid”

Stăicuţ însuşi îşi luase propriul computer, de care se bucura atât el, cât şi fetele sale: “Era un 386. L-am cumpărat din California, în ’93”. Lumea devenea avidă după noul serviciu. La mijlocul primului deceniu de după Revoluţie, apărea în România şi celebrul WWW. “A prins foarte rapid. În primul rând pentru multimedia. Şi mai erau şi link-urile, hipertextul”. Dacă la Gopher trebuia să parcurgi un întreg arbore pentru a ajunge la informaţia din frunză, WWW-ul te ducea direct la frunză.

“Specialişti ai ICI, oameni şcoliţi aici în ale internetului, sunt cei care şi-au deschis primele firme de internet. Şi au plecat din ICI. Dar nu o văd ca un lucru rău: prin ei, internetul s-a răspândit mult mai rapid în România”, încheie Eugenie Stăicuţ.

ÎN OGLINDĂ

Lumea trecea la WWW

A doua parte a secolului XX, când lumea a fost intens marcată de concurenţa SUA cu URSS, a dus şi la naşterea internetului. Însă aveau să treacă zeci de ani până ca internetul să devină cu adevărat uşor de folosit şi popular. Conexiune la internet şi emailuri au existat încă din anii ’70, însă trecerea spre internetul modern era consemnată odată cu apariţia World Wide Web (www).
Prima pagină Web a fost una care anunţa proiectul. Tim Berners Lee, un absolvent de Oxford, a inventat World Wide Web în timp ce se afla în Elveţia, la Laboratorul European pentru Fizica Particulelor, acelaşi care studiază astăzi condiţiile naşterii Universului. În 1989, el găsea calea de a lega paginile între ele prin link-uri. La 12 sau 13 noiembrie 1990, el a lansat prima pagină Web, aceasta: http://www.w3.org/History/19921103-hypertext/hypertext/WWW/TheProject.html.

Întrebat care a fost visul său când a creat www-ul, Berners Lee a răspuns: „Visul din spatele Web-ului este cel al unui spaţiu de informare comun, în care comunicăm prin schimbul de informaţie. Universalitatea sa este esenţială: faptul că un link hypertext poate duce la orice. La ceva personal, local sau global. La ceva rudimentar sau perfect finisat". A ales www pentru că arată ca un grafic, creează sentimentul de ceva legat, conectat. „Au fost şi alte versiuni la care mă gândisem: Mine of Information (Mină de Informaţie – n.r). Acronimul ar fi fost MOI. Un pic egoist, recunosc (în franceză, moi înseamnă eu – n.r.). Mai era The Information Mine (TIM), dar asta era deja egocentrism”, recunoaşte Tim Berners-Lee cu umor.

AMINTIRI

Experimentul UNIREA, prima reţea românească

Spre sfârşitul anilor '60, lumea resimţea nevoia interconectării sistemelor de calcul, amplasate la sute sau chiar mii de kilometri unele de altele. În acest context, s-au gândit primele reţele de calculatoare pe arie largă şi au luat naştere ARPANET (SUA) şi Cyclades (Franţa). Prima încercare a avut loc la 29 octombrie 1969, când un student de la University of California, Los Angeles încerca să trimită un mesaj de pe computerul său pe un altul, situat la Universitatea Stanford, tot din California, dar în oraşul Palo Alto. A încercat să trimită cuvântul "login", dar iniţial maşina a trimis doar "l" şi "o", după care sistemul a căzut. După o oră, când sistemul şi-a revenit, a fost livrat întregul "login".

La acea vreme, România cunoscuse deja câteva realizări informatice importante. Fusese calculatorul cu tuburi electronice al lui Victor Toma (1953), primele calculatoare româneşti cu tranzistori (1964) şi evenimentul din 1970, când fabrica din Bucureşti producea primul Felix C.

Succesul ARPANET nu putea să nu stârnească reacţii în Republica Socialistă România. O reţea a devenit deja o prioritate pentru Institutul de Tehnică de Calcul (ITC), înfiinţat în 1967. La începutul anilor ‘70 s-a început treaba, operaţiune care avea să fie finalizată în aproximativ un deceniu, prin Experimentul Unirea.

Calculatoarele Coral. Cât un dulap de înalte şi cu casete care ies ca ramele dintr-un stup, acestea au stat la baza primei reţele, realizată cu ocazia Experimentului Unirea

Poşta electronică CORA

Pentru Unirea, a fost însă nevoie de un mic şiretlic. „S-a luat un minicalculator DEC, american, iar acesta a fost copiat de Institut. Aşa au făcut CORAL. Dar au fost copii bune, deoarece sistemele de operare de la DEC mergeau pe ele”, îşi aminteşte Stăicuţ.

Pe baza CORAL-ului, a fost pusă la punct prima reţea românească. Primele puncte conectate au fost la Bucureşti, Cluj-Napoca şi Bacău. Experimentul a fost botezat Unirea şi a fost realizat prin linie telefonică. Socotit un succes (în 1983, proiectul a fost distins cu premiul „Traian Vuia”, înmânat de Academia Română), proiectul a fost extins, acoperind într-un final aproximativ 30 de judeţe. În 1982-1983 a fost lansată şi CORA, nume ce provine de la CORespondeţă Automată, un serviciu similar poştei electronice de astăzi.

PREZENT

Opt milioane de români sunt pe NET

În statele dezvoltate, 70% dintre locuitori sunt conectaţi la internet. În ceea ce-i priveşte pe români, doar o treime dintre ei au acces la acest serviciu. Un raport ONU publicat în acest an arată că aproximativ opt milioane de români sunt conectaţi la internet.

Deşi nu are un grad de conectare foarte ridicat, România stă excelent la capitolul infrastructură de internet. Un studiu realizat de această dată de Universitatea Oxford arată că România este unul dintre puţinele state pregătite să facă faţă aplicaţiilor de mâine din zona internetului.

Puţini utilizatori, dar viteză bună

Ce i-a determinat pe cercetătorii britanici să ajungă la această concluzie? Faptul că, în ciuda numărului redus de utilizatori, viteza medie a conexiunii la internet a românilor este una uriaşă. În timp ce media mondială este de 1,8 megabiţi pe secundă, românii au parte de nu mai puţin de 7 megabiţi. Studiul arată că doar Coreea de Sud, Hong Kong şi Japonia ne depăşesc la acest capitol.

Explicaţia, spun experţii români, este popularitatea de care se bucură reţelele de cartier. Acestea oferă viteze foarte mari pentru traficul local, dar destul de mici pentru traficul internaţional. Spre exemplu, un utilizator din Cluj-Napoca va descărca o melodie din reţeaua la care este conectat într-un timp mai scurt decât cel necesar încărcării paginii site-ului nostru, www.evz.ro.

----------

Autor: Dan Arsenie