De la o cafea, la Ecuator !!!

O poveste despre una dintre cele mai mari insule ale Planetei. Despre cea mai scumpă cafea din lume şi despre cel mai devastator tsunami din istorie. Despre natura umană şi despre oamenii naturii. Despre drumuri de apă şi drumuri de coşmar. Sumatra, Indonezia, Insula Nebună. Un foileton de Brăduţ Florescu.

Bobul de nisip pătrunde norocos în trupul stridiei, care-l înveleşte strat după strat, an după an, cu răbdare şi perseverenţă, pentru a-l transforma în cea mai frumoasă perlă. Tot aşa, un călător - cu siguranţă mai conştient de actele sale decât stridia - nu caută locuri în care să evadeze, ci locuri în care să se întoarcă, adunând strat după strat de frumuseţe şi înţelegere pe bobul de nisip al primei vizite.

Lumea în care trăim ne împinge către superficialitate. În termeni turistici, asta se traduce prin colecţionarea de destinaţii. Eu am văzut 100 de locuri, tu ai văzut 200, el a văzut 1000. Succesul unei vacanţe e determinat de numărul destinaţiilor vizitate în două-trei săptămâni. Unii reuşesc să bifeze câte 4-5 ţări în intervalul ăsta. Căci despre asta vorbim, despre bifat. Despre one-night-stand-uri cu un oraş, un templu sau un ocean. În ritmul ăsta, nu m-aş mira să apară o nouă disciplină sportivă: călătoritul-viteză.

În ceea ce mă priveşte, nu mă declar satisfăcut după o noapte de dragoste. Mai vreau una şi încă una. Poate că lista mea de cuceriri e mai restrânsă decât a multora, dar sunt tributar unei obsesii: caut locuri pe care să le iubesc şi care să mă iubească la rândul lor.

În noiembrie m-am îndrăgostit rău de Sumatra. O insulă sălbatică, frumoasă şi nebună. Când ne-am despărţit cu lacrimi în ochi (mai ales eu) n-am crezut că ne vom revedea (mai ales ea). Ajuns acasă, am desfăcut cutia cu amintiri şi m-am lăsat sfârtecat de dor şi melancolie. Mi-am disperat prietenii cu fotografiile Sumatrei, cu poveştile ei şi, mai presus de orice, cu cântecele ei. Parţial, v-am disperat şi pe voi, în foiletonul “Asia la întâmplare”.

Dacă l-aţi citit, aţi aflat ce rol a avut întâmplarea în întâlnirea mea cu Sumatra. Şi, dacă veţi citi în continuare, veţi descoperi că tot întâmplarea a făcut să ne reîntâlnim, mai devreme decât am fi crezut (mai ales ea).

Drumul spre Ecuator începe în nămeţi

Povestea noastră începe în ianuarie 2010, la Bucureşti. Venisem din Thailanda într-o scurtă vizită, s-o văd pe mama şi să mă întâlnesc cu prietenii. Printre ei, Roxana şi Radu, cărora le promisesem că o să vin să beau o cafea la cafeneaua şi rosteria lor - MonKaff - deschisă încă din toamnă. Erau minus 25 de grade afară, eu veneam de la plus 30, am parcat dârdâind maşina pe un nămete de zăpadă şi am intrat. În cafenea era cald şi bine şi mirosea a Ecuator. După îmbrăţişările de rigoare – nu ne mai văzuserăm de 4 luni – am luat loc la o măsuţă şi Radu m-a întrebat ce vreau să beau. N-am ştiut ce să aleg. Pe vremea aia şi “3 în 1” mi se părea ok. Mi-a adus o cană mare de cafea la suprafaţa căreia Laurenţiu, barista, desenase cu spumă de lapte un brăduţ. Am gustat, nu înainte de a mă întreba dacă nu comit un act de auto-canibalism.

- Aoleo. Ce-i asta, Radule?
- Ce, nu-ţi place?
- Ba da, îmi place mult de tot. Asta e cafea sau ce e?
- E cafea. Cafea adevărată, nu prostiile alea de le bei tu dimineaţa. E o cafea indoneziană: Sumatra Mandheling.
- Mă omori! De două luni bâzâi după Sumatra şi nici la Bucureşti nu scap de ea?

Cafeaua preparată de Laurenţiu întrupa tot sufletul insulei mele dragi. Fierbinte ca lava vulcanilor, aromată precum cântecele de pe Samosir şi unduioasă ca apele limpezi ale lacului Toba. Sau poate că mi se părea. Ştiţi cum sunt îndrăgostiţii, văd chipul persoanei iubite oriunde.

Să facem cunoştinţă cu cea mai scumpă cafea din lume

Am vrut să aflu mai multe despre cafeaua din Sumatra. Atât mi-a trebuit. Roxana şi Radu m-au pus la colţul cafenelei şi au început să-mi povestească. Despre Mandheling, dar şi despre Blue Batak Peaberry, Danau Toba, Takengon, Sidikalang sau alte sortimente şi specialităţi cultivate pe cea de-a şasea cea mai mare insulă a Terrei. Fireşte, de pe listă nu putea lipsi Kopi Luwak, cea mai scumpă cafea din lume, originară tot din Sumatra.

- Deci – îmi explică Roxana – e un animal, Luwak în indoneziană, zibetă în română, care vine noaptea în plantaţii şi mănâncă boabe de cafea. Le alege doar pe cele mai coapte, pe cele mai bune. Pe urmă se întoarce în junglă şi le elimină prin fecale, pe care localnicii le adună şi le spală. Enzimele din aparatul digestiv al zibetei imprimă boabelor un gust deosebit, iar cantităţile colectate sunt foarte mici, de aceea e atât de scumpă.
- Cât de scumpă?
- Păi, într-o cafenea de lux din Londra se vinde şi cu 50 de lire ceaşca.
- Ce trăznaie! Cine-ar da 50 de lire pe o ceaşcă de cafea?
- Surprinzător de multă lume.

Discuţia despre cafeaua sumatrană ne aprinsese pe toţi trei. Eu fusesem acolo, ei ştiau. Eu abia aşteptam să povestesc despre locurile prin care trecusem, despre cultură şi tradiţii, despre fenomenala geologie a lacului Toba. Ei, dornici să mă transforme într-un cafegiu informat, transformaseră întâlnirea noastră prietenească într-un seminar savant. M-au plimbat prin toate plantaţiile lumii, din Jamaica delicioasei Blue Mountain în Etiopia legendarei Yirgacheffe şi Sulawesi-ul nou descoperitei Toraja. Un regal. Discuţiile pline de pasiune sunt cu atât mai plăcute cu cât devin tot mai rare. În zilele noastre, oamenii se întâlnesc tocmai ca nu-şi spună mare lucru. Ideea s-a născut, a crescut şi a început să dea din lăbuţe. - Hai să mergem împreună în Sumatra! Hai să vedem cu ochii noştri plantaţiile, oamenii, să gustăm cafeaua la „botul calului”, să descoperim care-i treaba cu Kopi Luwak-ul ăsta. - Excelentă idee! Dar eu nu zbor cu avionul. - Genială idee! Dar eu nu merg fără Roxana. Un zbor zgubilitic între Bucureşti şi Timişoara o convinsese pe amica mea să nu se mai urce niciodată în avion. Încercasem şi în trecut să o vindec, prin argumente, de această fobie. Am încercat şi acum, deşi ştiam că meciul e pierdut. Şi, în fond, înţeleg frica de avion, pentru ca nici mie nu mi se pare normal ca oamenii să gonească prin aer cu 900 de kilometri la oră într-un creion de aluminiu. Mi-am încărcat rucsacii cu pasiunea şi cunoştinţele prietenilor mei, am ieşit singur din cafenea şi am plecat înapoi în Asia. Travolta, primul tovarăş de drum Primele două luni le-am dedicat unui tur al sudului Thailandei, despre care v-am povestit aici. M-am întors pe insuliţa mea, am pus pozele în ordine, am terminat de scris ce rămăsese nescris şi am început pregătirile. Aş fi vrut să fac tot drumul cu legendara motoretă Unirea, dar mi-am dat seama că nu e practic. Doar până la Penang aş fi făcut 4 sau 5 zile, plus că nu găsisem nicio soluţie să trec animalul peste Strâmtoarea Malacca. Mi-am luat un bilet “boat and bus” de la un operator din Koh Pha Ngan. Am mers cu vaporul de la Thong Sala până la Donsak, apoi am luat autobuzul spre Surat Thani, capitală a provinciei omonime şi centru de triaj pentru microbuzele care poartă turiştii către nordul, sudul sau vestul Thailandei. Aşteptam microbuzul de Hat Yai când, în faţa mea, văd un bărbat de vreo 50 de ani, care arăta ca un John Travolta în mizerie. Se plimba de colo în colo cu o hârtiuţă în mână, cerând lămuriri şoferilor sau trecătorilor. Era pe cât de contrariat pe atât de pierdut în traducere. M-am apropiat, vrând să-i dau o mână de ajutor cu puţina thailandeză pe care o vorbesc. - Bună dimineaţa, domnule. Pot să vă ajut? - Suntem în Malaezia? Am ajuns în Malaezia? Cât mai avem până la Kuala Lumpur? Eu trebuie să ajung la Kuala Lumpur. O să fiu rău şi poate nedrept, dar nelămuririle domnului respectiv denotau atâta ignoranţă, încât am decis pe loc că trebuie să fie american, că locuieşte în paradisul turistic din Ko Samui şi că merge în Malaezia pentru a-şi prelungi viza. ---------------- Via : LINK