Top 10 Job Interview Mistakes

“When you go in for a job interview, I think a good thing to ask is if they ever press charges.”

- Jack Handy

With the sorry state of today’s economy, more and more men are finding themselves on the lookout for new career opportunities. Unfortunately, landing a new and desirable job is easier said than done. In addition to needing a stellar resume, you also have to beat out a rising tide of qualified candidates in the dreaded interview process. Luckily for you, we can help. Learn hw to land a new position by reading our comprehensive list of the top 10 job interview mistakes. 

10. Dressing Down

Just because your interview may be scheduled for Casual Friday, it doesn’t mean that you can show up in jeans and an untucked shirt. Regardless of the job you’re applying for, it’s important to dress for success by wearing a subdued suit and tie with a minimal amount of bodacious bling. Conversely, it’s also important not to overdress. Waltzing into your interview looking like the Monopoly Man may make your prospective employer think that you’re failing to take the process seriously. Play it safe and leave your top hat and tails at home.

09. Lying

In today’s digital age, it’s nearly impossible to get away with lies and embellishments on your resume, so don’t even bother trying to pump yourself with fabricated claims. After all, it’s only a matter of time before a new employer discovers that you didn’t actually win eight gold medals at the 2008 Summer Olympic Games or that you didn’t personally broker a Mid-East cease fire agreement during your summer vacation. Lying during your interview can be grounds for dismissal later on -- and that’s no lie.

 08. Badmouthing your Past Employer

No one wants to hire a malcontent, so be prepared to bite your tongue when the interviewer invariably asks you about your previous employer. Speaking negatively about your last job -- even if it involved sorting monkey feces or taste-testing expired dairy products -- will give the interviewer the impression that you’re a difficult person to get along with.

07. Being too Chummy

Everyone wants to make a good first impression, but there’s a fine line between developing a good rapport with your interviewer and becoming too familiar. Always address your interviewer by their last name, unless directed otherwise, and treat them in a courteous manner. Bear in mind that a job interview also isn’t the place to try out your stand-up routine, so ditch your opening line about the best thing about a redneck family fight (it’s the make-up sex, of course), and concentrate instead on coming across as a serious and responsible employee. There will be plenty of time to make jokes in the lunch room once you actually land the job.

06. Saying too much

Contrary to popular belief, a job interview isn’t all about you. It’s also a chance to learn about the ins and outs of the company you’re hoping to join. Be prepared to zip your lips for minutes at a time or otherwise you may come across as domineering and needy. It’s also important to be careful about the subjects you discuss. Although your interviewer will be interested in hearing about your past accomplishments and aspirations, they probably don’t need to hear about your bearded lady fetish or the fact that you experience a burning sensation every time you pee.

05. Not knowing enough about the employer

Chances are you’ll have several days to prepare for your interview, so make the most of your time by learning about the company. If it's publicly traded, read the most recent 10-Q filed with the U.S. Securities and Exchange Commission. If the company is privately held, start with its website. The time before your interview is also the perfect occasion to update your resume, so take the time to weed out all of those references who are currently serving time in a federal correctional institution.

04. Discussing benefits too soon

Just as you should never ask a woman her age, it’s also considered to be in bad taste to discuss salary and benefits until you’ve been offered the job. Bringing up the topic too soon will convince the interviewer that you have little interest in the job beyond a monthly paycheck and your standard two weeks of vacation time.

03. Rushing the Interview

Only a small percentage of candidates ever make it to the interview stage, so try to relax and enjoy the ride. Be prepared to be grilled for up to an hour and avoid glancing at your watch or asking how long the interview will last, since it gives the impression that you're late for a far more important date.

02. Being overly Modest

Modesty may be a virtue, but it won’t help you land a job. Your interview is the chance for you to shine, so shelve your humility and highlight your strengths and accomplishments -- just make sure to focus on those accomplishments that are most relevant to the position for which you’re applying. After all, the interviewer probably doesn’t have to know about your ability to shotgun a dozen beers or the fact that you’re the state’s largest owner of Michael Bolton memorabilia. 

01. Arriving Late

A job interview isn’t a party, so arriving casually late won’t score you any points. Make sure to show up 10-15 minutes in advance and notify a receptionist upon your arrival. Getting to your interview early will allow you to familiarize yourself with a foreign environment, and if you’re lucky, the waiting room may even have magazines from this decade.




Via — Link
Photos — © iStockPhoto.com

Pensiile in viitor

INCREDIBIL, DAR ADEVARAT!

 

Ati observat cã politicienii nostri lupta ca nebunii sã intre în administratia UE si de ce?
Pensionarea la 50 de ani, cu 9000 de euro pe lunã pentru functionarii din UE a fost aprobata! 


În acest an, 340 de functionari se vor pensiona la 50 de ani cu o pensie de 9000 de euro pe lunã.

Da, ati citit corect!

Pentru a sprijini integrarea personalului nou de la noile state membre ale UE ( Polonia , Malta , Europa de Est ), functionarii din tãrile membre (ca Belgia, Franta, Germania ...) vor primi din partea Europei aceasta oferta (= cadou pretios, putem spune de aur ) doar ca sã se pensioneze.

De ce si cine plãteste ?

Noi!

Ei voteaza legi, fãrã control si isi atribuie,,pensii de aur" cu impozitele noastre.


Tehnocratii europeni beneficiaza de pensii de nababi....
Parlamentarii, care beneficiaza de regimuri speciale, nu primesc nici o treime din ceea ce ating acesti domni ...

Adica, Giovanni Buttarelli, care ocupa postul de Asistent Supervizor de protectia datelor, va primi numai dupa 1 an si 11 luni de serviciu ( in noiembrie 2010), o pensie de 1515 euro / luna. Echivalentul a ceea ce se ,,ofera" , în medie, unui angajat francez din sectorul privat, dupã o carierã completã (40 ani).
Colegul sãu, Peter Hustinx, si-a vãzut contractul reinnoit cu inca 5 ani . Acesta va avea dreptul la aproape 9000 euro pensie pe lunã.
E simplu, nimeni nu s-a decis sa-i ia la intrebari, deci e firesc ca profita.
E ca si cum pentru pensionarea lor, ei ar fi primit un cec în alb.
Multi alti tehnocrati se bucura de acest privilegiu:

1. Roger Grass, grefier al Curþii de Justiþie , va primi 12500 euro pensie pe luna.
2. Pernilla Lindh, judecãtor la Tribunalul de Primã Instantã, 12900 euro / luna.
3. Dámaso Ruiz-Jarabo Colomer, avocat general, 14000 euro / luna.

 

Listã de verificare, fa click pe adresa de mai jos:

http://www.sauvegarde-retraites.org/docs/

Retraite_Hauts_fonctionnaires_europeens_Annexe_3_Etude_27.pdf

Pentru ei, este jack-pot-ul mult visat. Fiind in functie de la mijlocul anilor 1990, sunt siguri de a ,,avea o carierã completã", prin urmare, de a obtine maximum de 70% din ultimul salariu. Nu numai ca pensiile lor ,,sparg plafoanele de pensionare", dar pe deasupra pentru ei e suficient a lucra doar 15 ani si jumãtate (dintr-o viata de om) pentru a valida o cariera completa, în timp ce tu, ca si mine, trebuie sa te omori la serviciu 40 de ani.
Confruntandu-se cu prãbusirea sistemelor de pensii, tehnocratii recomanda cariere mai lungi: de la 37,5 ani, la 40 de ani, la 41 ani (în 2012), la 42 (in 2020) etc.

Dar pentru ei nu e nici o problemã, sunt suficienti doar 15,5 ani ...

Initial, aceste pensii de nababi au fost rezervate doar membrilor Comisiei Europene, dar de-a lungul anilor, acestea au fost acordate si altor angajati.
Acum e o armatã care se bucura : judecãtori, magistrati, grefieri, controlori, mediatori etc.


Dar, mai interesant, este cã acestia nu contribuie nici cu o centime de euro la super- pensiile lor.
Totul se plãteste de catre contribuabili...
Noi cotizam toata viata si la cea mai micã întârziere de platã ni se reaminteste, urmeaza amenzi, penalitãti de întârziere la platã etc. ...fara nicio mila.
Ei sunt scutiti de toate acestea .

Va puteti imagina? Chiar si judecãtorii Curtii de Conturi, care se presupune cã  verifica dacã cheltuielile Uniunii Europene sunt legale, beneficiaza de acest sistem si nu plãtesc nicio cotizatie.
In schimb ei nu uita ca trebuie sa joace rolul de ,, jandarmi " la Bruxelles" si continuã sã dea lectii de ortodoxie bugetara, desi au ambele mâini pana dincolo de coate în oala cu gem.

La ora la care viitorul pensiilor noastre este serios compromis de violenta crizei economice, oficialii europeni au, pe cheltuiala noastrã, pensii de 12500 - 14000 euro / lunã dupã doar 15 ani de carierã, fãrã mãcar a contribui cu ceva pentru ea ...
Acest lucru este pura provocare! 

Scopul acestor randuri este de a alerta toti cetãtenii statelor membre ale Uniunii Europene.
Împreunã putem crea o maree.

Nu existã nicio îndoialã cã tehnocratii din Europa continuã sã se bucure pe cheltuiala noastrã si fara griji sau frica de astfel de pensii.

S-a efectuat un studiu precis si documentat despre aceste pensii europene, studiu deja preluat de cãtre mass-media.

http://www.lepoint.fr/actualites-economie/2009-05-19/revelations-les-retraites-en-or-des-hauts-fonctionnaires-europeens/916/0/344867

Difuzarea pe scarã largã în rândul tuturor celor 27 de tãri ale UE, prin intermediul presei, al e-mailurilor....poate ajuta sa se schimbe ceva, daca sunteti nemultumiti cu firimiturile care vi se ofera.

TRANSMITETI MAI DEPARTE, va rugam !

Tamplarul si Arsenie Boca

- "Unul ca el se naşte o dată la o mie de ani"
    I-a sculptat crucea de mormânt părintelui Arsenie Boca.
    A lucrat, ca tâmplar, alături de el, timp de 12 ani, devenind buni
prieteni.
    Astăzi, Gheorghe Vâlcea este unul dintre puţinii martori ai
ultimilor ani petrecuţi pe pământ de părintele Arsenie

    "Să-mi faci crucea"

      Noiembrie, 1989. Afară ninge uşor şi fulgii se lipesc de
fereastră. Dalta muşcă încet din lemnul tare. Printre lacrimi, cu o
durere surdă în inimă, tâmplarul a sculptat deja un nume - "Arsenie". Ar
trebui să mai scrie încă un cuvânt. Doar atât. "Ieromonahul".
Un­spre­­zece litere. Dar nu poate. Durerea îl apasă din ce în ce mai
tare şi gândul că nu-l va mai vedea niciodată pe părintele Arsenie Boca
îi sfredeleşte inima.
    Îi răsună în minte cuvintele de la ultima întâlnire: "Să vii la
mine la mor­mânt, că te voi putea ajuta mai bine decât acum". Dar
despărţirea e prea grea şi-i întu­necă nădejdea. Începe să lucreze la
prima lite­ră. Un "I" înalt şi zvelt, desenat chiar de părintele Arsenie
în timp ce se afla pe patul de moarte. Încet, pri­virea i se
împăienjeneşte şi lacrimile îi curg pe obraz.
    Părintele Arsenie venise în urmă cu câte­va luni la el, la spital.
Pe Gheorghe Vâlcea îl chi­nuia o dure­re cumplită de picioare. Suferea
de ea încă din tinereţe, dar acum nu-i dădea nici­cum pace, aşa că se
inter­nase.
    Părintele a sosit neanunţat. În salon, câţiva bărbaţi îşi omorau
timpul jucând zaruri şi flecărind lucruri lu­meşti. Când a deschis uşa,
au înlemnit cu toţii. În jurul bărbatului cu barbă albă şi ochi
sfredelitori plutea ceva, o boare de sfin­ţenie nenumită, care te
ţintuia. A venit la el la pat şi i-a spus simplu - "Nea Vâlcea, aş dori
să vii cu mine să-ţi arăt ce trebuie să mai faci la Prislop".
    Rugămintea l-a năucit.
    Stătea înlemnit în pat, cu picioarele betege, iar părintele Arsenie
îl ruga să plece! S-a străduit să-i facă pe plac, iar mă­dularele, până
atunci bicisnice, l-au ascultat. Încet, ca prin minune, a putut păşi
fără să mai simtă du­rerea aceea sfâşietoare. Au plecat împreună din
spi­tal. Pe drum, i-a spus la fel de direct: "Nea Vâlcea, eu voi pleca
dincolo. Am de la Dom­nul o altă misiune. După ce voi părăsi lumea asta,
totul se va schimba în ţa­ră. Nu-ţi pot spu­ne amănunte, pentru că i-aş
pa­nica pe oameni. Dar voi fi ală­turi de tine mereu. Din lu­mea
cea­laltă, te voi putea aju­ta mai mult. Să vii la mine la mormânt". L-a
ascultat buimăcit.
    Deşi bă­trân, părintele Arsenie era în plină putere. Şi acum îi
vorbea de moarte şi de lumea cealaltă! L-a crezut, dar a sperat mereu,
până în ultima cli­pă, că nu va fi aşa. Că părintele va mai face un
miracol, încă unul, în­tre atâtea sute câte săvârşise în tim­pul vieţii,
şi-şi va prelungi şederea în lume. Însă, cu tim­pul, nădejdea aceasta
s-a risi­pit. Părintele l-a pus să-i lucre­ze şi crucea. Una simplă, de
lemn, acoperită cu scân­du­ră, aşa cum îşi mai dăltuiesc şi acum
ţă­ranii din Ţara Zarandului, locul în care părintele văzuse lumina
zilei. De scris n-a scris nimic pe faţa ei. A aşteptat până în ultima clipă.
    Era acasă, la Comarnic, când a primit vestea: "Vino la Sinaia.
Domnul bătrân a murit". Atunci a simţit că ceva se rupe din el. Tot
drumul l-a străbătut plângând. Lacrimile îi curg şi acum, când îşi
aminteşte cum terminase crucea. Cea mai grea a fost ultima literă, un
"L" încârligat şi bătrân, aşa cum mai văzuse doar pe lespezile
voievozilor - "Arsenie Ieromonahul".
    Atât. Aşa voise părintele, desenând el însuşi literele pe patul de
moarte. Un testament care să fie pus la căpătâiul lui. O cruce la care
se vor închina sute de mii de oa­meni, mulţimi ce se vor scurge ca un
fluviu de rugăciune spre mor­mântul smerit de la Prislop. "De dincolo vă
voi putea aju­ta mai mult!".

    Desenele unui artist

    "Dacă ar veni cineva la mine şi mi-ar spune că pot săpa un tunel
până la capătul pământului, ca să-l întâlnesc din nou pe părintele
Arsenie Boca, să ştiţi că aş fi gata să sap! Toată viaţa! Aşa foc mi-a
lăsat în inimă omul ăsta!"
    Gheorghe Vâlcea e şi el acum un om în vârstă. De câte ori aminteşte
de părin­tele, ochii i se îm­pă­ienjenesc de lacrimi. Anii l-au ajuns
din urmă, dar nu l-au po­topit. Deşi e aproape octogenar, continuă să
lucreze şi acum în atelierul lui din Co­marnic. Aici, printre scânduri,
cuie şi dălţi, a petrecut împreună cu marele du­hov­nic al Ardealului
ani în şir. Ultimii doi­spre­zece ani ai vieţii pă­rin­te­lui. Cei mai
e­nig­ma­tici şi mai pu­ţin cu­noscuţi. Cei în care "domnul bă­trân",
aşa cum îl numeau apro­piaţii pentru a-l scăpa de ochiul nevăzut al
Securităţii, se retrăsese la Sinaia, pentru a se pregăti de marea trecere.
    Pe atunci, Gheorghe Vâlcea era încă în puterea vârstei. "Erau
ultimii ani ai comunismului. Mă ştia lumea de tâmplar, iar un cunoscut a
venit la mine şi mi-a spus că e nevoie de nişte lucrări la Sinaia. Am
mers acolo la o casă în care locuiau nişte femei. Pe urmă am aflat că
erau de fapt măicuţe, date afară din mânăstire de comunişti, cu decretul
din 1959. M-am gândit - , dar am continuat să lucrez după nişte schiţe
pe care măicuţele mi le adu­ceau". Desenele erau de o frumuseţe aparte.
Gheor­ghe lucrase până atunci în multe locuri şi văzuse nenumărate
modele. Dar acestea erau altfel. Păreau ieşite din mâna unui artist.
Unul foarte înzestrat. Le-a întrebat pe măicuţe cine le face, iar
acestea i-au răspuns că au o ingineră credin­cioasă la Sebeş.
    "Nu le-am crezut! Ştiam eu cum lucrează inginerii... Aici era mână
de artist. Unul mare, dăruit cu talent. Dar nu am zis nimic. Am lucrat
după acele modele timp de doi ani de zile. Până-ntr-o zi".
    A venit la el pe neaşteptate. Era îmbrăcat în haine civile, pentru
că, de când fusese alungat din mânăstire, vieţuia dis­cret, ascuns de
ochii celorlalţi, într-un anonimat deplin. Un bătrân dis­tins, zvelt, cu
ochi pătrunzători. Atât de pătrunzători, încât i-au ră­mas până astăzi
întipăriţi în minte lui Gheorghe.
    I-a spus direct: "Nea Vâlcea, tu nu mă cunoşti pe mine, dar eu te
cunosc foarte bine. De astăzi ră­mâi în fa­milia noastră". Întâl­ni­rea
l-a bul­versat. "Mi-a schimbat starea lăun­trică. Nu era un om ca noi.
Părea din altă lu­me".
    Aşa s-au apropiat unul de ce­lălalt. O întâmplare apar­te avea să-i
dez­văluie meşterului Gheorghe Vâl­­cea dragostea deplină a părintelui
şi smerenia sa. O sme­renie de om sfânt. Lucrau la Mânăstirea Sinaia, la
acoperiş, Gheorghe Vâlcea meşte­rind sus şiţa, iar părintele, de jos,
dându-i indi­caţii. La un moment dat, sleit de oboseală, a trebuit să
coboare şi să plece acasă. Părintele Arsenie a crezut că-l supă­rase cu
ceva.
    A doua zi l-a aşteptat cu o ceaşcă de ceai şi, după ce au luat
micul dejun, s-a ridicat şi l-a luat în braţe. Pe nepregătite: "Nea
Vâlcea, te rog să mă ierţi dacă ieri ţi-am greşit cu ceva! Iartă-mă, că
şi eu te voi ierta, şi n-o să mai scapi de mine, nici în lumea asta,
nici în cealaltă". Din îmbrăţişarea aceea caldă s-a zămislit o mare
prietenie. Una mai presus de timp.
    "De atunci, părin­tele mi-a rămas în suflet. A fost o legătură cu
un om care e mai presus de noi, o legă­tură care depăşeşte lu­mea
aceas­ta. El nu mă supărase cu nimic, dar era de o delicateţe
extraordinară şi a vrut să fie sigur că sunt cu cugetul împăcat. De
atunci, ne-am văzut mereu". Anii din urmă ai părintelui Arsenie Boca au
fost ani de anonimat aproape deplin. Deghizat în straie civile,
interzicându-le celorlalţi să-l mai numească "părinte", pentru a nu
atrage atenţia Securităţii, marele duhovnic se strecura prin vremuri.
    Pleca adesea de la Sinaia la Comarnic, pentru a adăsta ceasuri
întregi în atelierul lui Gheorghe Vâlcea. Vorbeau câte-n lună şi-n
stele. În încăperea micuţă, marele duhovnic de la Sâmbăta de Sus, cel la
a cărui predică se adunau mii de oameni, moşea acum la naşterea la cer a
unui singur suflet. Încet, cu răbdare şi cu multă dragoste. "Eu învăţam
de la el, întrebându-l despre lumea asta şi, mai ales, despre cealaltă,
iar el ucenicea la mine, că-l deprin­deam cu meşteşugul lucrării
lemnului. Era tare smerit! Mă asculta întotdeauna cu atenţie. Niciodată
nu mă contrazicea.
    Mulţi spun că era un om dur. Nici pome­neală! Era un suflet bun şi
foarte blând. Se apropia de tine cu o aşa delicateţe, cu atâta
prietenie, încât nu puteai să-i rezişti. Eu le-am mai spus celor care
vorbesc despre el că l-au întâlnit, dar nu l-au cunoscut. Eu unul l-am
cunoscut foarte bine. Şi vă pot spune că vor trece sute de ani până când
vom mai avea parte de un asemenea părinte. Unul ca el se naşte o dată la
o mie de ani!"

    Miracolul

    Îşi internase soţia la Institutul Parhon. În ultimul timp, nu se
simţise bine. Au fost pe la mai mulţi doctori şi, în cele din urmă,
ajun­seseră la Bucureşti. Când i-au dat vestea, era pe hol, aşteptând-o.
Soţia avea cancer, unul aflat într-un stadiu foarte grav. Me­dicii îi
spuseseră clar - şanse de scăpare nu prea sunt. Poate una la o mie, aşa
că ar trebui să se consoleze cu gândul că o va pierde. A rămas năucit.
    Ce să facă, încotro să se îndrepte? L-au îndru­mat spre spita­lul
Filantropia, suge­rân­du-i să o opereze, poate că îi va mai prelungi
zilele. Acolo, medicul a privit analizele, apoi l-a între­bat, scurt,
dacă are credinţă în Dumnezeu. "I-am răspuns că am, iar el mi-a zis să
mă rog, pentru că numai din cer poate veni o scăpare".
    A fugit direct la Sinaia, la părintele Arsenie. Era disperat. "Pe
tren am plâns încon­tinuu. Nu ştiam unde să mă mai ascund de oameni".
Părintele l-a primit ca de obicei. Senin, liniştit, aşa cum era
întotdeauna. A început de îndată să-i vorbească de Mânăstirea Prislop,
de câte au de făcut acolo. "Încerca să-mi dis­tragă atenţia, dar mie
nu-mi stătea mintea decât la so­ţia mea. Nu aveam copii, ea era sufletul
meu, iar părin­tele singura nădejde.
    Am tot aşteptat clipa potrivită să-i spun de necazul meu, când, la
sfârşit, mi-a zis chiar el: . Nu apucasem să-i zic nimic de boala ei, în
tot răstimpul am vorbit doar de lucrările de la Prislop. Dar părintele
avea darul înaintevederii şi a ştiut tot timpul prin ce trec, fără să-i
spun. Am ple­cat întărit".
      După trei zile, femeia a intrat în operaţie. Gheorghe Vâlcea a
aşteptat pe holurile spitalului, frământând ru­găciuni, aninând nădejdi.
Minutele se făceau cea­suri, ceasurile zile. Îşi pu­sese încrederea în
rugăciunile pă­rin­telui, dar în clipele acelea, speran­ţele se năruie.
    Deodată, din sala de ope­raţie a ieşit o doctoriţă. Era răvă­şită.
A spus precipitată că: "domnul doc­tor Bălănescu a amuţit după
in­ter­venţie. A început operaţia, dar înăun­tru nu a mai găsit nimic,
nicio tu­moră! Acum s-a închis în cabinet şi nu mai primeşte pe nimeni.
Aşteptăm şi rezultatul biopsiei, şi dacă nici de la laborator nu iese
nimic, înseamnă că e un miracol!".
      Miracol a şi fost.
      Când ajunge în acest punct, vocea bătrânului tâmplar tre­mură din
nou. A fost momentul în care a văzut pe viu puterea rugăciunilor
părintelui Arsenie. Atunci a înţeles pe deplin cu cine fusese prieten
atâţia ani. S-a întors la Sinaia şi marele duhovnic i-a spus zâmbind -
"Ai văzut puterea lui Dumnezeu! Acum ai încredere în mine?".
    O privesc pe soţia lui Gheorghe Vâlcea. Umblă prin curte ca un
prâsnel, robotind printre flori. E rodul viu al unei nădejdi împlinite.
    Dar acesta nu a fost singurul miracol făcut de pă­rintele Arsenie.
      S-a mai întâmplat şi cu un prieten de-al lui Gheorghe Vâlcea.
Fusese internat la spital la Azu­ga, iar doctorii i-au spus că mai are
de trăit doar două luni de zile. Îşi pierduse orice nădejde. Faţa lui se
înnegrise de boală, ca un tăciune. "Mă durea sufletul de el, că eram
tare buni prieteni. Aşa că l-am rugat să se externeze şi să mergem la
părintele Arsenie. El nu mai trăgea nădejde că scapă, dar a venit cu mine".
    Părintele i-a primit în grădină şi a început să le vor­bească de
planurile sale de viitor. Ca de obicei, nu se concentra pe durere şi
boală, ci încerca să mute accen­tul spre nădejde. "La sfârşit, a venit
la prietenul meu şi i-a trecut mâna de pe piept până spre pântece şi i-a
spus: .
      Atât! Am plecat, iar prietenul meu nici nu s-a mai întors la
spital. În câteva zile s-a pus pe picioare. Trăieşte şi acum şi e
sănătos. Tun! Vindecarea s-a petrecut îna­inte de revoluţie, iar de
atunci nu a mai avut nicio pro­blemă serioasă cu sănătatea".

    De dincolo de mormânt

      Gheorghe Vâlcea a fost ultimul care a ieşit din groapă. Ar fi
rămas acolo pentru totdeauna, lângă cel la care ţinuse atât de mult. Nu
mai ştie decât că l-au prins preoţii în braţe. De văzut nu vedea nimic,
din pricina lacrimilor.
    Apoi zilele s-au scurs, şi între el şi plecarea la Domnul a
părintelui s-au aşternut anii. La mormânt au început să vină oamenii.
Din ce în ce mai des, din ce în ce mai mulţi. Pelerinii po­vesteau
miracole, călu­gării găseau izbăvire în ispite.
    Părintele Arsenie nu refuza pe nimeni. Aşa cum îi spusese domnului
Gheorghe Vâlcea, din cealaltă lume lucra cu mai multă putere. Ani de-a
rândul s-a numărat şi el printre ei. A continuat să lucreze la mânăstire
la Prislop. Poarta de la intrare e sculptată de el, şi la fel şi ceea ce
e dăltuit în lemn prin mânăstire. Din când în când, urca în faţa crucii
ieşite din mâinile lui.
    Îngenunchea şi se ruga părintelui. Nu-i spunea multe vorbe. Ştia
sfântul ce are nevoie. Până într-un an, de curând, când boala de
picioare l-a secerat din nou. A mers la spital, a cer­cetat doctori, dar
za­darnic. Durerile nu-l pă­ră­seau. Şi-a adus atunci aminte de ce-i
spusese marele duhov­nic - "să vii la mor­mânt!". Şi-a ve­nit. A plecat
din spital cu greu, pentru că nu se simţea bine. Chinuit, a ajuns la
Prislop şi s-a pră­buşit în faţa crucii părin­telui. L-a rugat să-l
ierte, i-a spus că e neputincios şi că acum e ultima oară când vine să-l
cerceteze.
    Bătrâneţile l-au ajuns, pi­cioarele îl dor, aşa că de acum îi va
vorbi de acasă. Când s-a ridicat, a sim­ţit că durerile îl pără­sesc. Se
simţea mai bine. A mers câţi­va paşi, apoi a coborât sprinten până la
mânăstire. Era ca nou. "Şi să ştiţi, aveţi cuvântul meu, că sunt om
bătrân, de atunci nu am mai avut probleme cu picioarele.

Protestez !

NU ESTE NECESAR CA TOTI SA FITI DE ACORD CU CELE DE MAI JOS.

 

 Nu înţeleg de ce ţipă  Ponta si Băsescu la mine. De ce mă ameninţă că intră România în  colaps. În ceea ce mă priveşte, ţara mi se pare în colaps

 dintodeauna. De când m-am născut.  Comuniştii, nu ştiu cum se făcea, dar nu se ajungeau  fără să ne ia la contract porcul din coteţ. Erau  stăpâni pe livada noastră, pe cazanul cu ţuică, pe  orătăniile din bătătură.

 

 Pe capitalişti i-am primit cu bucurie generoasă, aproape  nefirească.Trezirea din reverie m-a dus în primul colaps.  În dificultate a fost ţara şi la mica privatizare, şi la marea privatizare, şi după ce am scăpat de primul FMI,  şi când duduia economia, şi când căutam luminiţa de la  capătul tunelului, pe care văd că n-am mai găsit-o. 

Va fi, probabil, lumânarea de la căpătâiul părinţilor şi  bunilor noştri.

Şi-acum aud că România se duce fix în  faliment. Iar guvernantii mă  solicită să fiu solidară nu ştiu cu cine,  să dau 25% din leafa mea, 15% din pensia mea.

Mă uit la Băsescu, la  Ponta si la cei ce se perinda zilnic  la televizor şi nu seamănă a om aflat în criză. Nici Guvernul  sau  Parlamentul nu sunt în criză. Nici miile de hectare de vile nu-s crizate. Dar, defectul meu, am  avut ochi de văzut şi urechi de auzit.

- Da. Aparatul de Stat este uriaş. Dar nu populaţia l-a făcut uriaş.

 Voi, clasa politică, l-aţi transformat în monstru.

- Dacă există un  monstru care căpuşează mediul privat, acela  nu este profesorul, doctorul, inginerul, funcţionarul public; monstrul care a încălecat ţara asta sunteţi voi, clasa politică. Şi pentru că sunteţi la putere peste tot, voi,

PDL, PSD PNL si gascutele mai mici, PC, UDMR, Partida romilor, partidele minuscule cu tenta de reprezentant minoritati, sunteţi grasul care l-a încălecat pe slab !

Aţi devastat România cum nici popoarele migratoare n-ar fi reuşit. Şi-apoi aţi călărit ţara, aţi luat-o sub  asuprire. Nici  nu mai poate respira, de câtă clientelă  i-aţi vârât pe gât.

 - Aţi spart instituţiile Statului nu pentru că aşa era necesar, ci pentru că vă trebuiau  posturi de conducere pentru  clientela de partid.

 - Aţi creat instituţii noi nu pentru că nu funcţiona statul fără ele, ci pentru că aţi avut un mofturos căruia, fiindcă i s-a năzărit să fie mare director, mare preşedinte, i-aţi fabricat o  instituţie.

Şi nu v-a ajuns: an de  an, legislatură de legislatură, aţi mai creat alte structuri; aţi adus directori noi, ceilalţi au rămas în sistem.Capuse lacome,corupte si fara control,ce fac ca legea si bunul simt sa nu se intalneasca nicicand.

 - Nu populaţia ocroteşte fărădelegea în ţara asta, ci voi, cu

 cercurile voastre de interese cu tot.

- Nu populaţia a votat pensii de 370.000.000 lei vechi. Şi venituri de 100.000 de euro pe an, de la stat.Voi, clasa politică, aţi făcut-o: în guvernele formate din partidele voastre, în parlamentul format din partidele voastre, iar legile le-a promulgat...

 instituţia preşedintelui României.

- Nu mama-mare din pământ a distrus industria, a vândut petrolul şi rafinăriile, a tăiat pădurile şi a mânărit  pământurile. Ministere  conduse de voi, clasa politică, au  făcut-o. Prefecturile voastre,  Consiliile judeţene ale voastre, Primăriile voastre.

 - Nu populaţia a prăpădit banii statului - sute şi mii de miliarde de lei, munţi de bani, pe licitaţii trucate, pe lucrări proaste, inutile, pe şosele  cu gropi, pe autostrăzi care înghit bani cu ghiotura, ci primarii voştri, ai clasei politice; consilierii voştri, ai clasei politice; miniştrii  voştri, ai clasei politice.

- Nu populaţia a organizat doi ani întregi de dănţuieli, de parcă venea

 sfârşitul lumii. Voi, clasa politică, aţi făcut-o. Pe banii cui ?! Pe ăştia pe care-i tăiaţi de la pensionari !

- V-aţi construit un aparat uriaş  de represiune: ministere, agenţii, deconcentrate conduse de voi şi clientela voastră  politică. Prin ei, controlaţi tot, terorizaţi instituţiile mai ceva decât poliţia politică a lui Ceauşescu.

- Nu populaţia se află în A.G.A. şi C.A. din Companiile şi Băncile de Stat, plătite, am văzut, regeşte, ci voi, clasa politică.

- Nu populaţia a stricat ţara asta la fiecare patru ani, ci voi, clasa politică.

 Cum aţi venit, aţi distrus tot ceea ce a făcut guvernul  de dinainte şi aţi luat-o iar de la zero. Şi-apoi, aţi rostogolit vinovăţii între voi, partidele politice, de parcă aţi fi jucat ping-pong cu România.

Daţi-vă afară întâi pe voi şi clanurile voastre şi-apoi să v-atingeţi de părinţii noştri !

 Şi veniţi, acum, să mă trageţi de urechi pe mine. Să ne trageţi de urechi pe noi, că se duce România de râpă.

Vreţi s-o scoateţi din criză pe spinarea şomerilor, a pensionarilor şi a

 bugetarilor de execuţie, cei care vă ţin în spate aleşii şi numiţii, în funcţiile de conducere.

Cu ce curaj ? Cu ce moralitate ?  Cata nesimtire ! ...

Până să vă atingeţi de pensionarul ăla slăbănog, de profesorul care v-a pus creionul în mână,de medical care se zbate sa salveze  viata romanului, dar si a voastra, restructuraţi-vă întâi pe voi !

Daţi-vă afară şi în şomaj pe voi, pe oamenii voştri, ai clasei politice, şi după aceea scuipaţi pe noi.După aceea umblaţi la salariile şi pensiile necăjite.

După aceea să-l certaţi pe bătrân că mai are îndrăzneala să

 trăiască, să ducă România-n faliment, cu venitul lui gras, de 500, sau de 600 de lei.

1.Dacă nu sunteţi capabili să comasaţi sau să desfiinţaţi instituţiile de pomană create de voi, clasa politică, măcar reduceţi numărul de directori. Aveţi o droaie de şefi. Aţi umplut ţara de şefi. Pe ei daţi-i afară întâi şi după aceea ajungeţi la pensionar. Sau la doctor.

 2. Trei sferturi dintre directorii voştri pe care i-aţi instalat, moţ, în instituţiile bugetare, au afaceri acasă. Fac afaceri cu  banul public.

 Daţi-i pe aceştia afară! Nu ei să mănânce cu două guri, şi de la Firma lor grasă, şi de la buget, iar altul să crape de foame !

3. Luaţi-vă clientela politică din toate A.G.A şi C.A. ale Companiilor de Stat, de pe lângă primării, consilii judeţene şi ministere. Aveţi deja directori acolo, există specialişti.

4. Daţi-vă afară consilierii de la birourile demnitarului. De ce aţi crede că ei sunt mai puţin paraziţi pe buget decât profesorul ?

5. Daţi-vă afară consilierii de pe lângă miniştri, secretari de stat, subsecretari de stat, primari, prefecţi, preşedinţi de consilii judeţene, căţel, purcel, directori generali, din

 Companiile de Stat, din parcurile industriale !

6. Încetaţi să mai căpuşaţi ministerele / primăriile / consiliile judeţene cu clientela pe care o serviţi cu miliarde de euro.

7. Voi, clasa politică, aţi creat şi întreţineţi evaziunea fiscală şi munca la negru.mita, spaguiala si incorectitudinea. Oamenii voştri, ai partidelor, protejează, feresc si indruma intretinerea situatiei confuze. Îi apără (cu  implicarea organelor Statului), să nu-i descopere pe cei ce  incalca legea. Spaguiala  nu are frontiere partinice. Se ia si se imparte frateste. Aceasta reprezinta liantul incalcarilor  legilor. Pe toti acestia   ii

 apără de lege, prin incalcarea legilor, in detrimentul omului sincer, neprotejat si aflat in afara acestui cerc de protejati.

8.După ce veţi face toate astea, abia atunci să aveţi îndrăzneala să vă legaţi de bătrânii acestei ţări, de oamenii cinstiti si (pana acum) rabdatori.Asta este România, domnule Băsescu !Asta este Romania, domnule Ponta !

O ştiţi, o cunoaşteţi, dar nu îndrăzniţi să vă apropiaţi de clanuri.Dar vă este la îndemână să-i jupuiţi de vii pe bătrâni.Sunt inofensivi, ascultători, mult prea blajini, tăcuţi.Loviţi-i cu nădejde !Ei nu ţipă.

Cât cheltuiesc familiile din jurul lumii pentru mâncare în fiecare săptămână

Obiceiurile alimentare sunt diferite de la popor la popor, iar un nou studiu vine sa demonstreze asta.  

Fotograful Peter Menzel a vizitat 30 de familii din 24 de ţări diferite şi le-a rugat să îi arate în ce constă meniul lor pentru o săptămână şi cât plătesc pentru acesta. 

Diferenţele sunt imense. 

Dacă în Europa unele familii cu 4 membri cheltuiesc până la 400 de euro pe săptămână pentru mâncare şi cumpără alimente diversificate, în Ecuador o familie cu 9 membri nu cheltuieşte mai mult de 25 de euro şi se chinuie să supravieţuiască.

Iată mai multe imagini:

Marea Britanie - Familia Bainton cheltuieşte 185 de euro pe alimentele săptămânale.



Statele Unite ale Americii - Familia Revis cheltuieşte 260 de euro pe săptămână pentru mâncare.



Japonia - Familia Ukita cheltuieşte 240 de euro pentru mâncare.



Egipt - Familia Ahmed cheltuieşte 50 de euro pentru 11 memebri.



Mali - Familia Natomo numără 15 membri şi cheltuieşte 19 euro pentru mâncare.



Italia - Familia Manzo cheltuieşte 200 de euro pentru mâncare.



Germania - Familia Melander cheltuieşte 380 de euro săptămânal pentru cei 4 membri.



Mexic - Familia Casale cheltuieşte 140 de euro.



Turcia - Familia Celik cheltuieşte 110 euro.



Sudan - Familia Aboubakar cheltuieşte 45 de euro pe săptămână pentru alimente.



sursă: DailyMail.co.uk

Noile legi ale lui Murphy

 TEORIA DISTRIBUIRII SPAȚIULUI

a) Este loc sub soare pentru toată lumea. b) Inutil, pentru că toată lumea vrea la umbră.

LEGEA CIOCOIRII

Un cap ridicat la putere devine pătrat.

AXIOMA LIBERALĂ

Tot ce e de stat - stă.

Decembrie 1989

Toată lumea a tras: armata - în unii, securitatea - în alții, justiția - de timp, nomenclatura - foloase, poporul - nădejde.

TEOREMA NOSTALGICĂ

O dreaptă nu poate să fie paralelă cu o stîngă.

LEGEA SIMPLĂ A CASELOR NAȚIONALIZATE

Cui are, nu i se va lua. Cui n-are, nu i se va da.

VECHEA LEGE PARLAMENTAR-GUVERNAMENTALĂ A LICHIDELOR, FLUIDELOR, VÎSCOASELOR ȘI LIPICIOASELOR

Dacă nu curge, pică. Cît curge, nu pică.

DECRETUL EMBLEMEI

Emblema vremurilor noi este secera și ciolanul.

LEGEA PRIVATIZĂRII

Dacă din ceva scoți ceva, te poate prinde; mai bine iei cu totul.

REGULA PARTIDELOR

Unde nu e cap, sunt multe aripi.

"O revoluție e întotdeauna începută de naivi, continuată de intriganți și exploatată de escroci."

Pasii fericirii

Cu mulţi ani in urma, a trăit în India un înţelept care se spune că păzea într-un cufăr încântător un mare secret care l-a făcut să fie învingător în toate aspectele vieţii sale şi care, pentru aceasta, se considera cel mai fericit om din lume. Mulţi regi invidioşi i-au oferit putere şi bani şi au încercat să-l jefuiască pentru a-i lua cufărul, dar totul a fost în zadar. Şi cu cât încercau mai mult, cu atât erau mai nefericiţi, pentru că invidia nu le dădea pace. Aşa au trecut anii şi înţeleptul era în fiecare zi mai fericit. Într-o zi a venit la el un copil şi i-a spus: - Domnule, la fel ca şi tine, vreau şi eu să fiu foarte fericit. De ce nu mă înveţi şi pe mine ce trebuie să fac pentru a reuşi? Înţeleptul, văzând simplitatea şi puritatea copilului, i-a zis: - Pe tine te voi învăţa secretul pentru a fi fericit. Vino cu mine şi fii foarte atent. În realitate sunt două cufere în care păstrez secretul pentru a fi fericit şi acestea sunt: mintea mea şi inima mea şi marele secret nu este altceva decât o serie de paşi pe care trebuie să-i faci de-a lungul vieţii: Primul pas este să ştii că Dumnezeu există în toate lucrurile din viaţă şi, pentru aceasta, trebuie să-l iubeşti şi să-i fii recunoscător pentru toate lucrurile pe care le ai şi pentru toate lucrurile care ţi se întâmplă. Al doilea pas este să te iubeşti pe tine însuţi şi în fiecare zi, când te trezeşti şi înainte să adormi, trebuie să spui: „Sunt important, am valoare, sunt în stare, sunt inteligent, sunt iubitor, aştept mult de la mine, nu există obstacol pe care să nu-l pot învinge.” Acest pas se cheamă autostimă ridicată. Al treilea pas este să pui în practică tot ceea ce spui că eşti şi, dacă tu gândeşti că eşti inteligent, acţionează inteligent; dacă tu gândeşti că eşti în stare, fă ceea ce îţi propui; dacă tu gândeşti că eşti iubitor, exprimă-ţi iubirea; dacă gândeşti că nu există obstacol pe care să nu-l poţi învinge, atunci propune-ţi scopuri în viaţă şi luptă pentru ele până când le vei obţine. Acest pas se cheamă motivare. Al patrulea pas este să nu invidiezi pe nimeni pentru ceea ce are sau pentru ceea ce este; ei vor obţine partea lor, tu o vei dobândi pe a ta. Al cincilea pas este să nu păstrezi în inima ta ranchiună împotriva nimănui; acest sentiment nu te va lăsa să fii fericit; trebuie să-l laşi pe Dumnezeu să facă dreptate şi tu… iartă şi uită! Ştiu că e greu, dar nu imposibil. Al şaselea pas este să nu iei lucrurile care nu-ţi aparţin, aminteşte-ţi că, potrivit legilor nescrise ale naturii, mâine vei pierde ceva de mai mare valoare. Al şaptelea pas este că nu trebuie să faci pe nimeni să sufere; toate fiinţele pământului au dreptul să fie respectate şi iubite. Al optulea şi ultimul pas: trezeşte-te întotdeauna cu un surâs pe buze şi observă împrejurul tău, căutând să descoperi în fiecare lucru partea lui bună şi frumoasă; ajută-i pe cei care au nevoie, fără să te gândeşti că nu vei primi nimic în schimb; când priveşti pe cineva, descoperă-i calităţile sale. Secretul fericirii se află în fiecare, caută-l în interiorul tău şi-l vei descoperi!