M-am trezit de dimineata si mi-am adus aminte ca eu sunt eu. In acea clipa mi-a pierit tot entuziasmul pe care mi-l daduse peticul de cer senin pe care il zarisem prin fereastra ”ochi de bou” cum a numit-o proprietara mansardei inchiriate in procesul de predare-primire. Ca si cand as putea sa fur spatiul pentru fereastra.
In sfarsit…
Mi-am facut cafeaua in speranta ca asta imi va readuce zambetul pe buze si ma va face sa vad lucrurile mai optimist. Dar nu, nu s-a intamplat. Lacrimile stateau gata sa-mi tasneasca din ochi in orice moment, fara niciun motiv anume. Pur si simplu ma durea sa fiu eu. Eu, acea femeie de 30 de ani, fara un loc anume la care sa tanjeasca sa se intoarca, incercand sa se convinga mereu ca ziua in care deschide ochii merita traita. Acea femeie care s-a tradat singura intr-un mod care nu gaseste nicio scuza. Dar…ce sens are sa mai vorbesc despre toate astea ? sunt stiute. Ma urasc. O fac cu grija sa nu ma autodistrug – instinctul de conservare e mai mare ca ura. Dar adevarul este ca ma urasc.
Imi aduc aminte ca ma intrebam daca Dumenzeu ma va pedepsi pentru ceea ce am facut. Dar nu, El nu o face, El ma iartamereo. In schimb o fac eu, pentru ca pur si simplu nu ma pot ierta. Nu pot ierta si nici intelege ca un om la varsta mea sa repete aceleasi greseli si sa nu-si invete niciodata lectiile. Nu pot accepta asta! Daca as putea sa ma dedublez, sa fiu eu insumi discutand cu spiritul meu, cred ca in aceast moment as purta o discutie foarte serioasa cu cealalta jumatate din mine si i-as explica, desi cu regret, ca relatia noastra nu mai poate continua, pentru ca mi se pare ca am de a face cu o persoana slaba si pe care nu o duce prea mult mintea, pentru ca repeta la nesfarsit o poveste din care nu vrea sa invete nimic ! I-as spune ca este mult prea simplu si prea evident unde greseste si ca faptul ca acum plange nu ma mai impresioneaza, caci e rodul propriei ei nepasari.
Ma trezesc in fiecare dimineata si imi aduc aminte ca celalalt eu locuieste in acelasi corp cu mine si oriunde merg trebuie sa-l tarasc cu mine ca pe un frate mai mic si retardat. Un fel de Rainman. Incerc de atat timp sa invat sa traiesc cu el, dar inca nu reusesc.
Asa ca in timp ce imi beau cafeaua las lacrimile sa-mi siroiasca pe fata. M-am spalat pe fata si apa rece se amesteca iarasi cu lacrimile fierbinti. M-am imbracat, mi-am facut curat prin casa, cumparaturile, m-am intors, am mancat, am plecat iarasi in oras, am vizitat muzee, caci azi era ziua portilor deschise, am baut ciocolata fierbinte, mi-a fost frig, am venit acasa, am mancat iarasi, am intrat in baia fierbinte si, slava Domnului, am putut sa plang iarasi. Si ma durea sa-mi dau seama ca lucrurile nu stau asa cum cred eu, ca pana la urma nu o sa reusesc sa fac o intelegere cu Dumnezeu si sa-L cobor din dumnezeirea Lui catre mine, ci va trebui sa urc eu acolo. Eu…am crezut ca ma simpatizeaza asa cum sunt, ca ma iubeste in toata umanitatea mea. Dar se pare ca nu este asa. Se pare ca desi ma iubeste, ma vrea altfel. Iar eu nu reusesc sa fiu cum ma vrea si ma doare. Nu pot nici sa urc, nici sa cobor si nici sa stau pe loc.Si atunci incerc sa negociez cu El, intrebandu-ma ce e Dumnezeu si mai ales cine este El. Dar de fapt ma intreb cum sa fac ca sa scap de propria-mi judecata. Pentru ca simt ca mi-e greu sa renunt la a fi femeie, la a ma bucura de dragoste, ca mama, ca sotie, ca iubita. Mi-e greu, Doamne si nu vreau!
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu