Reprezentarea ca reprezentaţie

...au clădit un labirint înspăimântător...

Eu cred că omul care mă reprezintă în instituţia cea mai înaltă a republicii, Parlamentul României, ar trebui să fie cel puţin cu o clasă peste mine din două motive : unul, ca să mă poată înţelege, doi, ca să poată transpune în lege ceea ce a înţeles. Dacă acesta este cu o clasă sau cu mai multe clase sub mine, reprezentarea mea nu-şi mai găseşte raţiunea în actul de reprezentare a reprezentantului meu din două motive : unul, pentru că mesajul meu nu poate fi perceput in extenso, doi, pentru că transpunerea în lege a unui mesaj viciat nu poate conduce decât la o aberaţie.

Ori dacă lucrurile trebuie aşezate neapărat pe temeiuri de natură intelectuală, nu mai puţin important este ca aceste lucruri să nu prevaleze asupra temeiurilor de natură morală şi asta din două motive : unul, degeaba reprezentantul meu mă înţelege dacă acţionează ca şi când nu m-ar înţelege, doi, degeaba acesta pledează în favoarea interesului meu dacă o face în aşa fel încât rezultatul să nu-mi fie accesibil. Cum însă competenţa şi caracterul nu sunt suficiente în actul reprezentării dacă nu există determinare, se înţelege că lipsa voinţei de a face este la fel de dăunătoare ca şi inexistenţa sau existenţa parţială a celorlalte două din alte două motive : unul, fie că reprezentantul meu nu are abilităţile unui reprezentant şi se comportă ca un asistent complexat, fie că acesta joacă în altă piesă în care eu n-am cum să mă regăsesc. Şi în acest punct intervine subordonarea reprezentării mele unor alte interese, de partid sau de grup, cu care eu nu mă identific ori cu care nu sunt de acord din cel puţin două motive : unul, reprezentarea interesului meu este deturnată samavolnic împotriva propriului meu interes, doi, alăturarea insidioasă a reprezentării mele unui interes de partid sau de grup pe lângă faptul că îmi dilueză mesajul până la disoluţie, îmi crează şi un sentiment de vinovăţie ca urmare a delegării neinspirate a reprezentării. Aşa se face ca într-un final între mine şi reprezentantul meu, cu care nu mă mai identific, survine înstrăinarea aceea resemnată, lehamitea, resimţită de fiecare altfel: unul cu sentimentul că a fost înşelat în aşteptări, celălalt cu sentimentul că aceste lucruri se întâmplă de când lumea.

În ultimii douăzeci de ani reprezentarea intereselor noastre în Parlamentul României prin reprezentanţii noştri legali, legitimaţi prin vot, a fost, mai degrabă, o disimulare a reprezentării. Noi i-am trimis acolo să lucreze în folosul nostru, al tuturor, iar ei au lucrat exclusiv în avantajul şi folosul lor propriu. Noi i-am trims acolo să ocrotească, să crească şi să sporească avuţia ţării, iar ei, mai rău decât duşmanii noştri de neam, s-au mărginit doar s-o risipească. Noi i-am trimis acolo să clădească un templu măreţ al Justiţiei, iar ei au clădit un labirint înspăimântător al Injustiţiei...

În urma lor, atunci şi acum, nu se văd decât urmele unei reprezentări deturnate, adică a unei reprezentaţii : mormane de fier vechi şi şomeri fără nicio speranţă, pensionari debusolaţi şi tineri apatici, oameni ai străzii şi câini vagabonzi, cartiere şi comunităţi trăind ca în evul mediu, sărăcie şi disperare.