Fumatul este cunoscut de acum 300 de ani dar a
început să se răspândească după cel de-al doilea război mondial în toate
ţările lumii. S-a stabilit că în lume, la ora actuală din cauza
fumatului mor mai mult de 1 milion de persoane anual. În ultimii 40-50
de ani a fost dovedit tot mai clar că tutunul conţine substanţe nocive
(canceroase si iritante). Cunoscuta ţigară exercită acţiuni multiple
atât asupra fumătorului cât şi asupra celor din jur.
Iniţial, fumatul era practicat numai de
băştinaşii amerindieni, dar după descoperirea Americii de către Columb
el a fost rapid adoptat şi de populaţiile europene. Fumul rezultat prin
arderea tutunului era inhalat la început pe gură prin intermediul unor
tuburi sau rulouri din frunze de tutun, precum şi pe nări, cu ajutorul
unui tub în formă de Y. Ulterior el a început să fie înghiţit şi exhalat
de la o persoană la alta în timpul unor ritualuri religioase, unde se
mai practica şi mestecatul frunzelor de tutun aparte sau în combinaţie
cu cenuşă, praf de scoici şi miere. În zilele noastre, obiceiul
fumatului a devenit aproape universal, constând din arderea controlată a
frunzelor de tutun (tratate şi îmbogăţite cu diferiţi aditivi
aromatizanţi) rulate sub forma ţigărilor sau introduse în recipienţi
speciali (pipe) şi inhalarea fumului rezultat. Dintre aceste forme,
fumatul ţigărilor a avut cea mai largă putere de adopţie din motive
menţionate anterior, ceea ce a făcut ca cel puţin în ţările dezvoltate
să atingă o pondere de peste 80% din totalul consumului de tutun, deşi,
în ţările în curs de dezvoltare acesta nu este predominant, dar se
menţine în continuă creştere.
Frunzele procesate de tutun şi consumate sub
formă de ţigări sau alte tipuri de amestecuri aromate, conţin peste 3040
de compuşi chimici. Majoritatea acestora sunt constituenţi naturali ai
frunzelor, fiind sintetizaţi din aer şi sol în timpul perioadei de
creştere a plantei, dar mulţi dintre ei se formează şi prin
administrarea de îngrăşăminte chimice sau rezultă prin procesele de
tratare şi aromatizare finală a frunzelor, modificând amplu raportul
compoziţiei chimice a tutunului cultivat şi procesat în diverse regiuni
ale globului. În acest sens, analizele toxicologice au demonstrat că,
deşi proporţia constituenţilor individuali ai tutunului este foarte
diferită pe glob, efectul toxic al unor compuşi chimici precum nicotina,
nitrozamina, aminele, alcaloizii, hidrocarburile policiclice aromate
(PAH) şi cadmiul conţinuţi de acesta rămâne practic acelaşi, indiferent
de metodele utilizate pentru uscarea, tratarea şi prelucrarea sa.
Compoziţia ţigărilor…
Tutunul atât de larg utilizat de milioane de consumatori din întreaga lume este reprezentat, de fapt, de frunzele speciilor N. tabacum şi N. rustica care aparţin genului Nicotiana din familia plantelor Solanacee, care conţine peste 100 de specii şi subspecii.
Tutunul are o compoziţie complexă. În frunze
se găsesc diverse componente chimice: celuloză, proteine, amidon,
steroli, minerale etc., dar cele mai dăunătoare sunt substanţele
specifice tutunului ca nicotina şi isoprenoizii (hidrocarburi
nesaturate).
Prin
ardere tutunul îşi modifică compoziţia iniţială dând naştere la noi
substanţe: o întreagă mixtură de gaze, vapori necondensaţi şi substanţe
particulare variabile. Fumul inhalat este un aerosol (particule lichide
şi solide de dimensiuni foarte mici, intre 0.001 şi 100 microni)
concentrat cu miliarde de particule pe cm³. Temperatura în prima zonă de
ardere a unei ţigări este in jur de 884°C. Printre noile componente ale
fumului de ţigară se numără oxidul de carbon, gudronul şi alte
substanţe iritante pentru sistemul respirator.
Nicotina este un
lichid incolor în clipa extragerii dar în contact cu aerul şi lumina se
colorează în brun. Are un gust amar şi iritant iar mirosul este slab la
rece şi asfixiant la căldură. Multă vreme s-a crezut că nicotina este
cel mai toxic agent activ al tutunului şi într-adevăr este o otravă
foarte puternica, o doză de 5mg de nicotină fiind suficientă pentru a
omorî un câine în câteva clipe prin paralizia nervilor motorii iar una
de 60mg are aceleaşi consecinţe asupra unui om.
Oxidul de carbon este
un component foarte nociv al combustiei tutunului. Concentraţia lui
variază după modul în care este fumat, astfel: 2% în fumul de pipă, 3-4%
în fumul de ţigară şi în trabuc atinge valoarea de 6%. Hemoglobina în
combinaţie cu oxidul de carbon formează un compus stabil, care face ca
hemoglobina să devină inutilizabilă în procesul de transportare a
oxigenului, dând naştere la anoxie. Anoxia la rândul său provoacă
suferinţa ţesuturilor din cauza lipsei de oxigen. Hemoglobina are o
afinitate mai mare pentru oxidul de carbon decât pentru oxigen deoarece
cu acesta din urmă compusul rezultat este instabil.
Diverşi iritanţi respiratorii care
se găsesc în fumul de tutun în concentraţii mari patologice sunt:
acroleina, formaldehida, acidul cianhidric şi acetaldehida. Dar totuşi
cei mai periculoşi factori din fumul de ţigară sunt substanţele
cancerigene şi cocancerigene care se găsesc în aerosolii produşi de
fumul de ţigară şi care poartă denumirea generală de gudroane.
Ţigările produse în America şi Europa între
anii 1933-1940 conţineau aproximativ 33-49 mg de gudron şi mai puţin de
1-3 mg de nicotină fiecare, pentru ca cele produse mai târziu, să-şi
reducă concentraţia de gudron la 23-48 mg în anii 1950 şi la 16 mg de
gudron şi 1,5 mg nicotină între anii 1960-1970 din cauza masivei
orientări a fumătorilor tineri spre ţigările mai „uşoare”.
Cea mai mare concentraţie de gudron (71 mg per ţigară) se întâlneşte în ţigările de foi Kretek din Indonezia, iar cea mai mare concentraţie de nicotină (1,7-2,0 mg per ţigară) se găseşte în amestecurile Bidi din India. Acestea din urmă sunt alcătuite din tutun pisat şi împachetat manual într-o frunză de Diospyros melanoxylon
şi conţin mai puţin tutun decât o ţigară obişnuită (0,223 g faţă de
0,782 g), dar mult mai multă nicotină (8,2% faţă de 3,7% în ţigările
normale). Prin ardere aceste ţigări generează până la 70 mg de bioxid de
carbon în comparaţie cu cantitatea de 25 mg de bioxid de carbon
eliberată de ţigările americane fără filtru obişnuite. De altfel, India
deţine un loc de frunte în ierarhia consumului mondial de tutun atât
prin ponderea sa de 7% în 1997, cât şi prin structura foarte complexă a
acestuia, 50% din tutunul consumat în India fiind folosit sub formă de Bidi, 30% sub formă de ţigări, 10% fiind consumate direct prin mestecare, iar alte 10% prin prizare nazală şi orală.
În realitate, Asia în ansamblu deţine o poziţie
aparte în industria tutunului pe Glob atât prin „reţetele” sale
speciale de ţigarete şi ţigări de foi, cât şi prin concentraţiile foarte
ridicate de nicotină (şi nu numai) pe care le conţin acestea. De
exemplu, ţigările de foi produse în Thailanda pot fi învelite în coajă
de (Streblus asper), scoarţă de tamarix (Tamarindus indica) şi khai (Homonoia riparia ; Euphorbiaceae), sau frunze de palmier (Areca catechu),
conţinând între 41 şi 200 mg de gudron şi 5,55-11,4 mg de nicotină per
ţigară. În funcţie de tipul specific al amestecului aromatic efectuat;
fiecare astfel de „trabuc” fumat eliberează în aer o cantitate de
411-820 mg de bioxid de carbon. Spre deosebire de acestea, amestecurile ”Kretek”
din Indonezia, deşi sunt mult mai aromate, deoarece frunzele de tutun
(care reprezintă numai 60-65% din masa ţigării) sunt rulate în foi
groase de palmier, pot fi mult mai toxice fiindcă nu numai că nu se
fumează în mod convenţional, ci invers, cu capătul aprins al ţigării
introdus în gură, dar conţin şi o cantitate foarte mare de gudron
(41-113 mg), şi nicotină (1,2 - 4,5 mg/ţigară). Aceste ţigări sunt
fumate fără filtru şi eliberează circa 19 - 23 mg de eugenol care, odată
inhalat determină hemoragii interstiţiale şi congestie pulmonară care
degenerează în edem pulmonar acut cu efect letal. În plus, ţigările
indoneziene mai conţin şi aproximativ 28,1 mg de N - nitrozamine
volatile care prin piroliza din timpul fumatului, eliberează peste 1580
mg de compuşi nitrozaminici cancerigeni, ceea ce face ca acest tip de
ţigară să fie unul dintre cele mai ”ucigătoare” din lume, producând o
rată a mortalităţii de peste 45%. În opoziţie cu aceasta, pipa de apă ”Sheesha”
din India, este mult mai blândă, efectul său tabagic nefiind atât de
accentuat pentru că fumul de tutun este tras printr-o pipă scufundată în
apă, care se aprovizionează dintr-un recipient în care tutunul arde
direct pe un amestec de mangal. În acest caz, fumul inhalat are o
concentraţie scăzută de pulberi sedimentabile nocive precum
benzo(a)pirenul sau fenolii volatili, dar înregistrează niveluri foarte
ridicate de monoxid de carbon care, odată pătruns în organismul uman,
determină creşterea accentuată a carboxihemoglobinei din sânge, dând
senzaţia acută de asfixiere.
În ciuda numeroaselor reacţii sinergice pe care
tutunul le poate produce în combinaţie cu diverse alte substanţe
aditive, se încearcă susţinut ca, prin utilizarea unor compuşi siguri (”GRAS”
cum sunt denumiţi în SUA), tutunul să prezinte în continuare aceeaşi
credibilitate şi implicit, aceeaşi rată a consumului. Din acest motiv,
în industria tutunului din Europa şi America se foloseşte o gamă extrem
de variată de aditivi alimentari care sporesc nu numai aroma tipului de
tabac utilizat, ci şi gustul fumului rezultat. Astfel, aşa-numitele
”sosuri învelitoare” compuse din zahăr, mirodenii şi substanţe aromate
precum glicerolul, propilenul şi glicolul sunt folosite numai în faza
iniţială de tratare, frunzele de tutun fiind stropite cu acestea încă
înainte de a fi uscate, tăiate şi macerate. Ulterior, în timpul
macerării, tutunul se tratează cu numeroşi alţi compuşi de aromatizare
(mentol, cacao, ciocolată, scorţişoară, cuişoare, vanilie, miere,
uleiuri aromatice de ienupăr sau trifoi, şi extrase organice de plante)
în scopul de a-i conferi calităţi olfactive şi gustative cât mai bune,
ignorându-se faptul că în realitate în procesul pirolizei mulţi dintre
aceşti aditivi aparent inofensivi generează compuşi secundari foarte
toxici. De exemplu, glicerolul impregnat în frunzele de tutun se
volatilizează în curentul principal de fum în proporţie de 3-6% în cazul
ţigărilor şi 35-43% în cazul pipei, producând acroleina, un produs de piroliză a cărei concentraţie variază de la 69 la 230 mg în ţigara propriu-zisă şi de la 0,23 la 0,46 mg/m3
în aerul înconjurător. Aceasta produce iritarea ochilor şi mucoasei
nazale, afectând grav echilibrul micotic al epiteliilor respiratorii în
sensul anihilării activităţii ciliare prin care se creează premisele
unor profunde mutaţii celulare citotoxice. Un alt exemplu de derivat
cancerigen al tutunului tratat cu aditivi este cel al compusului MH – 30
utilizat ca agent de stimulare a creşterii plantei, dar al cărui produs
rezidual determină formarea N- nitrozodietanolaminei (NDELA)
care exercită profunde reacţii toxice, iar lista acestora poate
continua cu încă vreo 60 de alte hidrocarburi policiclice aromatice (PAH) cu consecinţe la fel de distrugătoare.
Desigur ”calităţile” patogene ale tutunului nu
se referă însă numai la compoziţia generică a acestuia, ci şi la
configuraţia şi modul de dispersie a fumului pe care îl produce prin
ardere (piroliză). De fapt, fumul de tutun este un complex de aerosoli
alcătuit din minuscule particule lichide difuzate în mediul gazos de
dispersie. Prin piroliza tutunului, compuşii fazei disperse, după ce
s-au propagat liniar de-a lungul întregii ţigări, se pot condensa brusc
la mică distanţă de conul de ardere, formând curentul principal de
dispersie („fumul principal”), sau se pot difuza divergent în mediul de dispersie (aerul) înconjurător, generând ”fumul secundar”
sau conul de dispersie. Caracteristicile fizico-chimice ale fumului
depind de metodele de tratare şi procesare ale tutunului, de gradul de
porozitate şi natura hârtiei învelitoare sau tipul elementului filtrant,
iar în cazul unor ţigări speciale ca cele de tip ”bidi”, compoziţia
chimică a fumului este influenţată şi de dimensiunea şi volumul ţigării,
precum şi de frecvenţa şi durata fumatului.
În ansamblu, ”fumul principal” se formează cu predilecţie într-o atmosferă cu un conţinut relativ scăzut de oxigen, la o temperatură de combustie de 850-9500
C în conul de ardere. La început particulele sale componente au un
diametru de circa 0,2-0,3 mm, dar pe măsură ce acestea ajung într-un
mediu cu o umiditate relativă de 100% (cum este cel din tractul
respirator) se unesc prin coalescenţă, formând particule de ordinul
micrometrilor, ceea ce face ca peste 50-90% din aerosolii inhalaţi să
pătrundă până la nivelul alveolelor pulmonare unde rămân captivi şi
produc extinse leziuni celulare. Cei aproximativ 4000 de aerosoli
identificaţi în fumul de ţigară sunt solizi precum nicotina,
nitrozamina, cadmiul, nichelul, zincul, şi PAH-urile (hidrocarburile
policiclice aromate) sau gazoşi, conţinând monoxid de carbon, dioxid de
carbon, amoniac, formaldehidă, benzen etc. şi, în funcţie de activitatea
lor biologică, pot fi clasificaţi în agenţi asfixianţi, iritanţi,
ciliatoxici, mutageni, cangerigeni, inhibitori, neurotoxici şi, nu în
ultimul rând, activi din punct de vedere farmacologic. Bineînţeles,
acţiunea lor nocivă se exercită în primul rând asupra căilor
respiratorii superioare, dar mulţi compuşi ai fumului de pipă, de
exemplu, se dizolvă în salivă, fiind absorbiţi direct de mucoasa
cavităţii bucale care, în prezenţa alcoolului cu puternic efect solvent
poate suferi grave leziuni mutagene.
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu