Unii spun ca prietenul la nevoie se cunoaste. Ani de zile nu am stiut ce inseamna asta. Sau mai bine zis, mi se parea ca e doar un proverb din batrani pe care lumea il mai arunca in dreapta si-n stanga. Asta pana cand am trecut la randul meu printr-o trista experienta...
Acum cativa ani prietenul meu cel mai bun a venit la mine. M-a privit in ochi si desi era barbat, lacrimile au inceput sa-i curga. L-am intrebat ce s-a intamplat, dar era prea emotionat. Mi-a spus doar: “Te rog, ajuta-ma...”. Si in acel moment ratiunea a inceput sa dea o lupta cu afectiunea pe care o simteam pentru el. Ma gandeam daca era bine sau nu sa-l ajut, daca trebuie sa-i spun sa-si vada de drumul lui sau daca sa-i intind o mana atunci cand el mi-a cerut ajutorul. Dar totul a durat mai putin de o secunda: in fond era prietenul meu. L-am ajutat fara sa-i cer nimic, fara sa-l pun sa-mi promita nimic, fara sa-l intreb cum ajunsese in situatia aia, stiind ca el la randul sau ar fi facut acelasi lucru pentru mine – asta fac prietenii, se ajuta cand au nevoie unii de ceilalti.
Au trecut cativa ani de atunci si m-am trezit la randul meu ca aveam nevoie de ajutor. Firesc, l-am rugat sa ma ajute si la fel de firesc ma asteptam sa o faca. Dar o surpriza neplacuta avea sa ma astepte acum... El, cel pe care-l ajutasem, mi-a spus ca “nu te pot ajuta”. Am incercat sa-i spun ca nu am pe altcineva la care sa apelez in afara de el, dar vorbeam cu o inima inghetata.
Mi-a spus: “Da, stiu ca tu atunci m-ai ajutat, dar eu acum nu te pot ajuta. Si in fond situatiile sunt diferite si nu-mi poti cere una ca asta. Plus ca eu m-am schimbat de atunci”...
Ii ascultam vorbele fara sa reusesc sa inteleg de ce o face. Oare oamenii sa uite atat de usor momentele grele prin care au trecut si din care au iesit doar ajutati? Oare oamenii sa fie atat de nerecunoscatori cu cei de langa ei? Oare oamenii sa aibe 2 inimi, una de foc, pentru momentele grele prin care trec ei si alta de gheata pentru momentele grele prin care trec cei din jur? Ce ii face pe oameni sa uite prin ce au trecut? De ce le trebuie motive pentru a-si ajuta prietenii, mai ales cei care i-au ajutat la randul lor? Oare ei cred ca atunci cand cineva ii ajuta, acel cineva nu trece si el printr-un razboi intern in care ratiunea si afectiunea se lupta pentru deciziile luate? Sau poate pentru unii e mult mai simplu sa intoarca spatele si sa gaseasca 1000 de motive ca sa nu iti intoarca ajutorul si nici macar unul singur ca sa te ajute... S-a schimbat mult lumea... sau poate m-am schimbat eu ca inca mai cred in oameni...
Nu i-am mai spus nimic, pentru ca nu-l interesa. Nici macar nu am putut sa ma supar pe el pentru ca-mi intorcea spatele. In fond, chiar si asa, nepasator la problemele mele, tot prietenul meu era... Si va fi, chiar daca nu-l voi mai cauta niciodata. Ce sa-i spun unui om in care am avut incredere si care mi-a intors spatele?! Prefer sa raman cu amintirile inca frumoase din vremurile bune si sa uit ca in ziua in care i-am cerut ajutorul am primit doar motive pentru care “eu nu te pot ajuta”...
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu