Tamplarul si Arsenie Boca

- "Unul ca el se naşte o dată la o mie de ani"
    I-a sculptat crucea de mormânt părintelui Arsenie Boca.
    A lucrat, ca tâmplar, alături de el, timp de 12 ani, devenind buni
prieteni.
    Astăzi, Gheorghe Vâlcea este unul dintre puţinii martori ai
ultimilor ani petrecuţi pe pământ de părintele Arsenie

    "Să-mi faci crucea"

      Noiembrie, 1989. Afară ninge uşor şi fulgii se lipesc de
fereastră. Dalta muşcă încet din lemnul tare. Printre lacrimi, cu o
durere surdă în inimă, tâmplarul a sculptat deja un nume - "Arsenie". Ar
trebui să mai scrie încă un cuvânt. Doar atât. "Ieromonahul".
Un­spre­­zece litere. Dar nu poate. Durerea îl apasă din ce în ce mai
tare şi gândul că nu-l va mai vedea niciodată pe părintele Arsenie Boca
îi sfredeleşte inima.
    Îi răsună în minte cuvintele de la ultima întâlnire: "Să vii la
mine la mor­mânt, că te voi putea ajuta mai bine decât acum". Dar
despărţirea e prea grea şi-i întu­necă nădejdea. Începe să lucreze la
prima lite­ră. Un "I" înalt şi zvelt, desenat chiar de părintele Arsenie
în timp ce se afla pe patul de moarte. Încet, pri­virea i se
împăienjeneşte şi lacrimile îi curg pe obraz.
    Părintele Arsenie venise în urmă cu câte­va luni la el, la spital.
Pe Gheorghe Vâlcea îl chi­nuia o dure­re cumplită de picioare. Suferea
de ea încă din tinereţe, dar acum nu-i dădea nici­cum pace, aşa că se
inter­nase.
    Părintele a sosit neanunţat. În salon, câţiva bărbaţi îşi omorau
timpul jucând zaruri şi flecărind lucruri lu­meşti. Când a deschis uşa,
au înlemnit cu toţii. În jurul bărbatului cu barbă albă şi ochi
sfredelitori plutea ceva, o boare de sfin­ţenie nenumită, care te
ţintuia. A venit la el la pat şi i-a spus simplu - "Nea Vâlcea, aş dori
să vii cu mine să-ţi arăt ce trebuie să mai faci la Prislop".
    Rugămintea l-a năucit.
    Stătea înlemnit în pat, cu picioarele betege, iar părintele Arsenie
îl ruga să plece! S-a străduit să-i facă pe plac, iar mă­dularele, până
atunci bicisnice, l-au ascultat. Încet, ca prin minune, a putut păşi
fără să mai simtă du­rerea aceea sfâşietoare. Au plecat împreună din
spi­tal. Pe drum, i-a spus la fel de direct: "Nea Vâlcea, eu voi pleca
dincolo. Am de la Dom­nul o altă misiune. După ce voi părăsi lumea asta,
totul se va schimba în ţa­ră. Nu-ţi pot spu­ne amănunte, pentru că i-aş
pa­nica pe oameni. Dar voi fi ală­turi de tine mereu. Din lu­mea
cea­laltă, te voi putea aju­ta mai mult. Să vii la mine la mormânt". L-a
ascultat buimăcit.
    Deşi bă­trân, părintele Arsenie era în plină putere. Şi acum îi
vorbea de moarte şi de lumea cealaltă! L-a crezut, dar a sperat mereu,
până în ultima cli­pă, că nu va fi aşa. Că părintele va mai face un
miracol, încă unul, în­tre atâtea sute câte săvârşise în tim­pul vieţii,
şi-şi va prelungi şederea în lume. Însă, cu tim­pul, nădejdea aceasta
s-a risi­pit. Părintele l-a pus să-i lucre­ze şi crucea. Una simplă, de
lemn, acoperită cu scân­du­ră, aşa cum îşi mai dăltuiesc şi acum
ţă­ranii din Ţara Zarandului, locul în care părintele văzuse lumina
zilei. De scris n-a scris nimic pe faţa ei. A aşteptat până în ultima clipă.
    Era acasă, la Comarnic, când a primit vestea: "Vino la Sinaia.
Domnul bătrân a murit". Atunci a simţit că ceva se rupe din el. Tot
drumul l-a străbătut plângând. Lacrimile îi curg şi acum, când îşi
aminteşte cum terminase crucea. Cea mai grea a fost ultima literă, un
"L" încârligat şi bătrân, aşa cum mai văzuse doar pe lespezile
voievozilor - "Arsenie Ieromonahul".
    Atât. Aşa voise părintele, desenând el însuşi literele pe patul de
moarte. Un testament care să fie pus la căpătâiul lui. O cruce la care
se vor închina sute de mii de oa­meni, mulţimi ce se vor scurge ca un
fluviu de rugăciune spre mor­mântul smerit de la Prislop. "De dincolo vă
voi putea aju­ta mai mult!".

    Desenele unui artist

    "Dacă ar veni cineva la mine şi mi-ar spune că pot săpa un tunel
până la capătul pământului, ca să-l întâlnesc din nou pe părintele
Arsenie Boca, să ştiţi că aş fi gata să sap! Toată viaţa! Aşa foc mi-a
lăsat în inimă omul ăsta!"
    Gheorghe Vâlcea e şi el acum un om în vârstă. De câte ori aminteşte
de părin­tele, ochii i se îm­pă­ienjenesc de lacrimi. Anii l-au ajuns
din urmă, dar nu l-au po­topit. Deşi e aproape octogenar, continuă să
lucreze şi acum în atelierul lui din Co­marnic. Aici, printre scânduri,
cuie şi dălţi, a petrecut împreună cu marele du­hov­nic al Ardealului
ani în şir. Ultimii doi­spre­zece ani ai vieţii pă­rin­te­lui. Cei mai
e­nig­ma­tici şi mai pu­ţin cu­noscuţi. Cei în care "domnul bă­trân",
aşa cum îl numeau apro­piaţii pentru a-l scăpa de ochiul nevăzut al
Securităţii, se retrăsese la Sinaia, pentru a se pregăti de marea trecere.
    Pe atunci, Gheorghe Vâlcea era încă în puterea vârstei. "Erau
ultimii ani ai comunismului. Mă ştia lumea de tâmplar, iar un cunoscut a
venit la mine şi mi-a spus că e nevoie de nişte lucrări la Sinaia. Am
mers acolo la o casă în care locuiau nişte femei. Pe urmă am aflat că
erau de fapt măicuţe, date afară din mânăstire de comunişti, cu decretul
din 1959. M-am gândit - , dar am continuat să lucrez după nişte schiţe
pe care măicuţele mi le adu­ceau". Desenele erau de o frumuseţe aparte.
Gheor­ghe lucrase până atunci în multe locuri şi văzuse nenumărate
modele. Dar acestea erau altfel. Păreau ieşite din mâna unui artist.
Unul foarte înzestrat. Le-a întrebat pe măicuţe cine le face, iar
acestea i-au răspuns că au o ingineră credin­cioasă la Sebeş.
    "Nu le-am crezut! Ştiam eu cum lucrează inginerii... Aici era mână
de artist. Unul mare, dăruit cu talent. Dar nu am zis nimic. Am lucrat
după acele modele timp de doi ani de zile. Până-ntr-o zi".
    A venit la el pe neaşteptate. Era îmbrăcat în haine civile, pentru
că, de când fusese alungat din mânăstire, vieţuia dis­cret, ascuns de
ochii celorlalţi, într-un anonimat deplin. Un bătrân dis­tins, zvelt, cu
ochi pătrunzători. Atât de pătrunzători, încât i-au ră­mas până astăzi
întipăriţi în minte lui Gheorghe.
    I-a spus direct: "Nea Vâlcea, tu nu mă cunoşti pe mine, dar eu te
cunosc foarte bine. De astăzi ră­mâi în fa­milia noastră". Întâl­ni­rea
l-a bul­versat. "Mi-a schimbat starea lăun­trică. Nu era un om ca noi.
Părea din altă lu­me".
    Aşa s-au apropiat unul de ce­lălalt. O întâmplare apar­te avea să-i
dez­văluie meşterului Gheorghe Vâl­­cea dragostea deplină a părintelui
şi smerenia sa. O sme­renie de om sfânt. Lucrau la Mânăstirea Sinaia, la
acoperiş, Gheorghe Vâlcea meşte­rind sus şiţa, iar părintele, de jos,
dându-i indi­caţii. La un moment dat, sleit de oboseală, a trebuit să
coboare şi să plece acasă. Părintele Arsenie a crezut că-l supă­rase cu
ceva.
    A doua zi l-a aşteptat cu o ceaşcă de ceai şi, după ce au luat
micul dejun, s-a ridicat şi l-a luat în braţe. Pe nepregătite: "Nea
Vâlcea, te rog să mă ierţi dacă ieri ţi-am greşit cu ceva! Iartă-mă, că
şi eu te voi ierta, şi n-o să mai scapi de mine, nici în lumea asta,
nici în cealaltă". Din îmbrăţişarea aceea caldă s-a zămislit o mare
prietenie. Una mai presus de timp.
    "De atunci, părin­tele mi-a rămas în suflet. A fost o legătură cu
un om care e mai presus de noi, o legă­tură care depăşeşte lu­mea
aceas­ta. El nu mă supărase cu nimic, dar era de o delicateţe
extraordinară şi a vrut să fie sigur că sunt cu cugetul împăcat. De
atunci, ne-am văzut mereu". Anii din urmă ai părintelui Arsenie Boca au
fost ani de anonimat aproape deplin. Deghizat în straie civile,
interzicându-le celorlalţi să-l mai numească "părinte", pentru a nu
atrage atenţia Securităţii, marele duhovnic se strecura prin vremuri.
    Pleca adesea de la Sinaia la Comarnic, pentru a adăsta ceasuri
întregi în atelierul lui Gheorghe Vâlcea. Vorbeau câte-n lună şi-n
stele. În încăperea micuţă, marele duhovnic de la Sâmbăta de Sus, cel la
a cărui predică se adunau mii de oameni, moşea acum la naşterea la cer a
unui singur suflet. Încet, cu răbdare şi cu multă dragoste. "Eu învăţam
de la el, întrebându-l despre lumea asta şi, mai ales, despre cealaltă,
iar el ucenicea la mine, că-l deprin­deam cu meşteşugul lucrării
lemnului. Era tare smerit! Mă asculta întotdeauna cu atenţie. Niciodată
nu mă contrazicea.
    Mulţi spun că era un om dur. Nici pome­neală! Era un suflet bun şi
foarte blând. Se apropia de tine cu o aşa delicateţe, cu atâta
prietenie, încât nu puteai să-i rezişti. Eu le-am mai spus celor care
vorbesc despre el că l-au întâlnit, dar nu l-au cunoscut. Eu unul l-am
cunoscut foarte bine. Şi vă pot spune că vor trece sute de ani până când
vom mai avea parte de un asemenea părinte. Unul ca el se naşte o dată la
o mie de ani!"

    Miracolul

    Îşi internase soţia la Institutul Parhon. În ultimul timp, nu se
simţise bine. Au fost pe la mai mulţi doctori şi, în cele din urmă,
ajun­seseră la Bucureşti. Când i-au dat vestea, era pe hol, aşteptând-o.
Soţia avea cancer, unul aflat într-un stadiu foarte grav. Me­dicii îi
spuseseră clar - şanse de scăpare nu prea sunt. Poate una la o mie, aşa
că ar trebui să se consoleze cu gândul că o va pierde. A rămas năucit.
    Ce să facă, încotro să se îndrepte? L-au îndru­mat spre spita­lul
Filantropia, suge­rân­du-i să o opereze, poate că îi va mai prelungi
zilele. Acolo, medicul a privit analizele, apoi l-a între­bat, scurt,
dacă are credinţă în Dumnezeu. "I-am răspuns că am, iar el mi-a zis să
mă rog, pentru că numai din cer poate veni o scăpare".
    A fugit direct la Sinaia, la părintele Arsenie. Era disperat. "Pe
tren am plâns încon­tinuu. Nu ştiam unde să mă mai ascund de oameni".
Părintele l-a primit ca de obicei. Senin, liniştit, aşa cum era
întotdeauna. A început de îndată să-i vorbească de Mânăstirea Prislop,
de câte au de făcut acolo. "Încerca să-mi dis­tragă atenţia, dar mie
nu-mi stătea mintea decât la so­ţia mea. Nu aveam copii, ea era sufletul
meu, iar părin­tele singura nădejde.
    Am tot aşteptat clipa potrivită să-i spun de necazul meu, când, la
sfârşit, mi-a zis chiar el: . Nu apucasem să-i zic nimic de boala ei, în
tot răstimpul am vorbit doar de lucrările de la Prislop. Dar părintele
avea darul înaintevederii şi a ştiut tot timpul prin ce trec, fără să-i
spun. Am ple­cat întărit".
      După trei zile, femeia a intrat în operaţie. Gheorghe Vâlcea a
aşteptat pe holurile spitalului, frământând ru­găciuni, aninând nădejdi.
Minutele se făceau cea­suri, ceasurile zile. Îşi pu­sese încrederea în
rugăciunile pă­rin­telui, dar în clipele acelea, speran­ţele se năruie.
    Deodată, din sala de ope­raţie a ieşit o doctoriţă. Era răvă­şită.
A spus precipitată că: "domnul doc­tor Bălănescu a amuţit după
in­ter­venţie. A început operaţia, dar înăun­tru nu a mai găsit nimic,
nicio tu­moră! Acum s-a închis în cabinet şi nu mai primeşte pe nimeni.
Aşteptăm şi rezultatul biopsiei, şi dacă nici de la laborator nu iese
nimic, înseamnă că e un miracol!".
      Miracol a şi fost.
      Când ajunge în acest punct, vocea bătrânului tâmplar tre­mură din
nou. A fost momentul în care a văzut pe viu puterea rugăciunilor
părintelui Arsenie. Atunci a înţeles pe deplin cu cine fusese prieten
atâţia ani. S-a întors la Sinaia şi marele duhovnic i-a spus zâmbind -
"Ai văzut puterea lui Dumnezeu! Acum ai încredere în mine?".
    O privesc pe soţia lui Gheorghe Vâlcea. Umblă prin curte ca un
prâsnel, robotind printre flori. E rodul viu al unei nădejdi împlinite.
    Dar acesta nu a fost singurul miracol făcut de pă­rintele Arsenie.
      S-a mai întâmplat şi cu un prieten de-al lui Gheorghe Vâlcea.
Fusese internat la spital la Azu­ga, iar doctorii i-au spus că mai are
de trăit doar două luni de zile. Îşi pierduse orice nădejde. Faţa lui se
înnegrise de boală, ca un tăciune. "Mă durea sufletul de el, că eram
tare buni prieteni. Aşa că l-am rugat să se externeze şi să mergem la
părintele Arsenie. El nu mai trăgea nădejde că scapă, dar a venit cu mine".
    Părintele i-a primit în grădină şi a început să le vor­bească de
planurile sale de viitor. Ca de obicei, nu se concentra pe durere şi
boală, ci încerca să mute accen­tul spre nădejde. "La sfârşit, a venit
la prietenul meu şi i-a trecut mâna de pe piept până spre pântece şi i-a
spus: .
      Atât! Am plecat, iar prietenul meu nici nu s-a mai întors la
spital. În câteva zile s-a pus pe picioare. Trăieşte şi acum şi e
sănătos. Tun! Vindecarea s-a petrecut îna­inte de revoluţie, iar de
atunci nu a mai avut nicio pro­blemă serioasă cu sănătatea".

    De dincolo de mormânt

      Gheorghe Vâlcea a fost ultimul care a ieşit din groapă. Ar fi
rămas acolo pentru totdeauna, lângă cel la care ţinuse atât de mult. Nu
mai ştie decât că l-au prins preoţii în braţe. De văzut nu vedea nimic,
din pricina lacrimilor.
    Apoi zilele s-au scurs, şi între el şi plecarea la Domnul a
părintelui s-au aşternut anii. La mormânt au început să vină oamenii.
Din ce în ce mai des, din ce în ce mai mulţi. Pelerinii po­vesteau
miracole, călu­gării găseau izbăvire în ispite.
    Părintele Arsenie nu refuza pe nimeni. Aşa cum îi spusese domnului
Gheorghe Vâlcea, din cealaltă lume lucra cu mai multă putere. Ani de-a
rândul s-a numărat şi el printre ei. A continuat să lucreze la mânăstire
la Prislop. Poarta de la intrare e sculptată de el, şi la fel şi ceea ce
e dăltuit în lemn prin mânăstire. Din când în când, urca în faţa crucii
ieşite din mâinile lui.
    Îngenunchea şi se ruga părintelui. Nu-i spunea multe vorbe. Ştia
sfântul ce are nevoie. Până într-un an, de curând, când boala de
picioare l-a secerat din nou. A mers la spital, a cer­cetat doctori, dar
za­darnic. Durerile nu-l pă­ră­seau. Şi-a adus atunci aminte de ce-i
spusese marele duhov­nic - "să vii la mor­mânt!". Şi-a ve­nit. A plecat
din spital cu greu, pentru că nu se simţea bine. Chinuit, a ajuns la
Prislop şi s-a pră­buşit în faţa crucii părin­telui. L-a rugat să-l
ierte, i-a spus că e neputincios şi că acum e ultima oară când vine să-l
cerceteze.
    Bătrâneţile l-au ajuns, pi­cioarele îl dor, aşa că de acum îi va
vorbi de acasă. Când s-a ridicat, a sim­ţit că durerile îl pără­sesc. Se
simţea mai bine. A mers câţi­va paşi, apoi a coborât sprinten până la
mânăstire. Era ca nou. "Şi să ştiţi, aveţi cuvântul meu, că sunt om
bătrân, de atunci nu am mai avut probleme cu picioarele.